Pămîntul care ne face

Studii ceva mai vechi, dar și unele foarte recente, încearcă să demonstreze existența unei corelații între geografia/ topografia unui spațiu și comportamentele social-politice ale oamenilor care trăiesc acolo. În corelație cu alți factori (cum sînt bogăția și densitatea populației), există indicii potrivită cărora un teren cu denivelări semnificative este mai probabil să fie asociat cu populații care preferă conducere bazată pe autoritate centralizată și chiar militarism. În alte cuvinte, cei care trăiesc într-o geografie muntoasă tind, în mod natural, să prefere centralismul și autoritatea. (pînă ajung să scriu un articol publicabil, îți las plăcerea să descoperi scrierile la care fac trimitere)

Dintr-o altă perspectivă, terenul, atît suprafața, cît și subsolul, are influențe directe asupra fiziologiei și psihologiei indivizilor (și, prin extensie, asupra colectivităților). De exemplu, terenurile în care solul și apele au un deficit de iod vor fi locuite de gușați. Terenurile montane sînt locuite de oameni cu înălțime medie mai mică decît a celor care locuiesc terenuri plate. Terenurile în care băltește apa vor fi locuite de oameni care suferă boli purtate sau generate de patogeni mai numeroși decît în terenuri "curate". Exemplele pot continua, dar, din nou, te invit să cauți referințe (de data, nu mai este vorba de corelații, ci de relații de cauzalitate).

Nu în cele din urmă, terenul a fost un factor critic în devenirea ființei umane, de la primate-hominini, la noi. Doar foarte recent am ajuns să ignorăm spațiul înconjurător. Altfel,  devenirea noastră a fost dependentă de teren și s-a realizat în armonie cu acesta. Ce a însemnat asta? Că am construit cu ceea ce terenul proxim ne-a oferit. Că ne-am hrănit cu ceea ce același teren a putut oferi. Că ne-am îmbrăcat cu resursele pe care terenul le-a avut disponibile.

Multe dintre aceste lecții ale devenirii noastre (mai) sînt, încă, disponibile și pot fi (re)învățate pentru ca viața noastră să mai fie posibilă. Pînă la urmă, deși una dintre formele capitalismului (dar și ale socialismului) ne spune că este posibilă creșterea permanentă (de bogăție, în principal), legile fundamentale ale naturii contrazic un astfel de deziderat. Pămîntul este, în toate sensurile obișnuite, un sistem închis. (sigur, la nivel cosmic, nu-i așa, dar nivelul ăsta nu-i obișnuit). Fiind un sistem închis este, prin definiție, limitat. Tot ceea ce se întîmplă în acest sistem este limitat. Nu poate oferi creștere nelimitată a nimic. Nici măcar a energiei.

Dacă ne vom acorda timpul necesar să învățăm lecțiile pe care ni le oferă terenul, sub denumirea savantă de "peisaj cultural", s-ar putea să avem o șansă. Nu pentru o viață nelimitată a speciei, ci pentru una cît mai lungă. La o adică, sîntem o specie extrem de tînără în comparație cu orice altă specie de animale de pe planetă (nu intră în concursul tinereții speciile derivate de noi din speciile naturale).

Cum s-ar putea învăța lecțiile astea? Prin punerea împreună a geologilor, biologilor, climatologilor, istoricilor, etnografilor.... Sună cam complicat...