Monolog

Stau complet relaxata si impacata cu mine insumi… Intunericul e deplin… Am incercat sa privesc si acum doresc sa simt obiectele din jur, sa percep opinia lor despre mine. Oare cum m-as privi in locul lor? Ce-ar fi sa poti intreba un creion: “Iti place cu cata delicatete te ascut?”, “cu cata dragoste te tin in mana?”, iar el sa raspunda: “Nu asta conteaza, ci cum ma folosesti.” Ce-ar fi sa poti dialoga cu zilele surori si sa le intrebi : “Voi ce faceti?”, iar in ureche sa prinzi un murmur: “Ce faci tu cu noi?… noi venim si plecam, dar tu oare ne-ai aflat adevarata valoare?”.Murmurul continua, dar nu reusesc sa inteleg decat o fraza: “Fiecare lucru are valoarea lui, dar trebuie sa o sesizezi, sa o poti asimila, sa o reversi si asupra celorlalti.”Percep fizic nedumerirea, apoi inteleg ca eu caut, dar nu stiu prea bine ce, ca vreau sa posed, dar nu stiu sa folosesc, ca vreau sa ofer, dar nu stiu cum…Gandurile se razvratesc, se lupta pentru suprematie, se ordoneaza, apoi devin haotice. Sunt un spectator detasat ce priveste lupta din pura curiozitate, apoi plictisit, imi intorc privirile.Zgomotul se indeparteaza si calmul, daca, pot numi asa pacea interioara profunda, pune stapanire pe mine.Privesc din nou in jur si abia acum vad ca totul a revenit la normal …