R.I.P.

Alerg printre copacii deși, mă izbesc de ei dar nu simt nimic... Privesc în spate peste umăr și te văd; ești în genunchi pe jos, plângi și ți în mână ceva ce seamănă cu... un inel. Țipi dar se pare că nimeni nu te aude... încerc să îmi dau seama de cuvintele pe care le arunci cu ură printre suspine, dar nu deslușesc nimic clar, apoi ceva ciudat se întâmplă... Deși alerg înainte, cât pot de tare, ajung până în dreptul unui anumit copac, apoi revin de undeva din spatele tău... simțind că asta mi se întâmplă la nesfârșit... Am nevoie de tine, acum, am nevoie să îmi atingi mâna și să îmi spui...„stai liniștită piticot, totul este în regulă”, dar tu ești aplecat... acolo... concentrat pe ceva ce pare a fi foarte important pentru tine... eu te vreau doar pentru mine, poate aici am greșit, poate aceasta a fost greșeala mea... poate de asta te-am pierdut... Dar stai! Te-am pierdut?... Eu așa simt... Alerg în continuare, apoi cineva mă oprește... îmi spune că nu trebuie să mă uit în spate dacă vreau să nu sufăr... Curiozitatea învinge; mă întorc încet către tine, și realizez cu stupoare că inelul este al meu, iar tu tineai în palmă, mâna mea... iar strâns la pieptul tău, era cadavrul meu... Acum înțeleg ce strigai, îți strigai supărarea, tristețea și durerea; îți plângeai mila, iar gândurile ți se scurgeau din ochii blânzi dar care acum erau plini de ură, de dorința de răzbunare... erau plini de tine, de celălalt tine...

Te ridici și țipi din nou; de data aceasta înțeleg perfect, instinctiv îmi arunc privirea în jos și văd lângă mine, o cutiuță... știam ce este în ea, dar îmi doream să nu fie adevărat, apoi văd o fată simplă, cu ochii negrii complet, o săruți după care mă ceri în schimb... Mă simt amețită, mă ridic și realizez că sunt vie din nou... Iar tu, tu ai sărutat un demon pentru mine, pentru viața mea... pentru ca noi să putem fi impreună din nou...

E ciudată moartea, e rece, e dură, e imposibilă și neiertătoare... cu toate acestea eu am fost iertată... de moarte, de tine, de mine...