Carte poștală de la mare

Într-o lume ideală (dar imperfectă), astăzi ar fi fost momentul pentru o plimbare de aducere aminte, pe malul mării, în fosnetul monoton al valurilor cenușii. Un popas scurt pe stâncile albite de urmele pescarușilor stingheri. Tălpile goale pe nisipul nici prea aspru, nici prea cald, dar prezent și ancorându-ne în realitate. Țipăt îndepărtat și nuanțe de albastru ce îmbracă zarea, goală de orice perspectivă.

O privire către larg, spre o linie a orizontului mai înșelătoare decât Fata Morgana - căci, nu am fi noi, dacă ne-am mulțumi cu mai puțin decât totul.

În truda noastră după perfecțiune, visăm sus și abia cățărăm niște standarde ce nu-s ale noastre și nici nu ne umplu lăuntrul. Standarde pe care nici măcar noi, în aroganța ce ne mângâie și justifică argumentele raționale, nu le putem atinge. Ignorăm brațele întinse către noi, căci rațiunea ne șoptește la ureche *ce daune ar fi dacă. Nici o dovadă de afecțiune și nici o altă emoție ce ne-ar putea atinge și face umani - nu sunt îndeajuns, dacă nu vin ambalate în coperta perfectă, în dimensiunile potrivite, atent plăsmuite de imaginația noastră. Imperfectă și ea.

So, we wait.
Momentul perfect. Fata perfectă. Bărbatul ideal. Povestea perfectă. Momentul afostodatacaniciodata. The one and only - pentru emoții perfecte și, eventual, întregi.

Nu timpul vindecă, dar mai ales ce facem cu el. Ce facem cu noi, cât timpul trece, nemilos. Conștientizarea propriilor greșeli. Chiar și atunci când le numim alegeri. Asumarea lor, dincolo de "așa sunt eu, asta e!"
Iertarea greșelilor celorlați. Acceptarea că, atât au vrut, atât au putut, atât au știut atunci, dincolo de ceea ce *ar fi putut, dacă. Nu și acceptarea că, totuși, le repetă, în ciuda daunelor produse la un moment dat, trecut, dar nu uitat.

So, we dream.
Până la sfârșit? Până când se așterne praful peste cicatricile uitate sau ignorate, ale nimănui? Ne amăgim că, totuși, nu a fost așa rău, căci *și tu ai spus, poate ai și făcut, toată lumea spune sau face... Invocăm în apărarea noastră orice, oricum, lumea întreagă, poate poate se uită și se estompează greșelile, alegerile, rănile.

Și apoi, ne întrebăm de ce oare sau de unde o fi crescut între noi așa o mare și apăsătoare distanță? De ce lucrurile nu mai sunt la fel? Și, mai ales, de ce nu putem să ne întoarcem la status quo ante?

Pe malul mării, în zbuciumul valurilor, se ascunde cea mai așteptată tăcere. În singurătate, față în față cu cea mai autentică parte din tine. Blândețe neașteptată printre scoici ascuțite si pietre cu fețe aparent umane. Nimic nu durează la nesfârșit, nici măcar perfecțiunea. Nici așteptările sau speranța că, dacă totuși am înțelege, dacă am face mai mult sau am spune mai puțin...

La final, însă, după anul ce a trecut, liniștea poate așeza firesc, în echilibru, toate lucrurile ne-spuse, ne-simțite, ne-dăruite la timp. Căci timpul și atenția sunt încă nestemate ce ne aparțin, indiferent de drumul pe care pășim sau cu cine.

Cui le dăruim,
de ce oare
sau de ce nu?

Și, mai ales, ce ne facem, 

după ce ne convingem că, de fapt, le-am risipit, nesăbuit, în toate cele patru zări...?

 

 

despre 2025 sau tot albastrul cerului, în nuanțe

Motto: "Pe pământ suntem strălucitori doar o zi!"

 2025 a fost un fel de nălucă ce ne-a vrăjit și ne-a lăsat așa :) - ne-a lăsat e un fel de a spune, căci reverberează încă, acut, insidios, pe alocuri amar. Senzația de "prea mult" e copleșitoare încă, deși s-au stins în tăcere, demult, ultimele semne ale efervescenței în care am trăit.  

Ce ne-am dorit și nu am primit în 2025? 

Poate nu în forma sau momentul dorit. Poate nu de la cine sau cum am fi dorit. Poate...

 

Ce rămâne după ce am nesocotit tot ceea ce ni s-a dat, fără chiar a fi oameni răi? Când am ignorat fățiș tot ceea ce aducea cu sine verbul "a simți" și am pariat totul pe rațiune, argumente, logică? Cum să mai așteptăm ca vreodată, cineva, oricine, să pună preț pe altceva decât argumentele noastre? Când asta e tot ce am avut de dat...Când am rrămas orbi și surzi la tot ceea ce ni s-a oferit, plângând după ceea ce credeam că ne dorim, merităm sau ni se cuvine ab initio.

 
Dacă ar fi o floare, anul 2025 l-aș pune la rever.

Așa drag mi-a fost, căci a părut o șansă la reabilitarea lui 2024. Nu ni se dă mai mult decât putem duce - așa că, am tras aer în piept, încă din prima noapte a anului și am trăit, am trăit intens fiecare zi. Am râs cu poftă, am călătorit de parcă s-ar fi terminat week- end- urile, am stat la povești până în zori de zi, de parcă trebuia să terminăm noi toate cuvintele ce ni s-au dat. Ironic, și fără a ajunge undeva și fără a (ne) înțelege cumva.

Am cântat cu pasiune, de parcă aș fi avut voce.

Am stat la foc până la răsărit, căci nu e nimic mai fascinant decât începutul...am stat între oameni de parcă mi-era teamă, să nu dispară în pustietate...am împachetat și despachetat mai ceva decât nomazii pribegind la răspântii de drum sau de viață...

Am sperat de parcă speranța ar fi fost ultima frontieră, chiar și atunci când evidența era un no man”s land. Ironic, am ajuns la capătul "lumii" noastre, abrupt, fără preaviz, fără speranță, înainte chiar și de a începe…

 

Am reînvățat în 2025 că trebuie să caut, cu încăpățânare și stoicism, dincolo de aparențe, ceva-ul bun în orice lucru sau persoană sau întâmplare dată mie să o trăiesc. În ciuda optimismului meu debordant care spune că fiecare om, fiecare lucru, fiecare moment are ceva bun, un potential pe care e păcat să îl lași de izbeliște.

Până m-am întâlnit cu neputința.

În neputință, nu există nici o speranță sau vreo nuanță de bine. Nu are nimic istoric și nici înălțător. Neputința este lecția pe care viața ne-o dă fără să o cerem sau fără să o merităm.

Și atunci, am înțeles că renunțarea nu e întotdeauna un eșec. Poate fi o alegere sănătoasă, limitele acelea pe care trebuia să le fi pus la început, momentul acela în care simți că tot ceea ce ți se spune e doar pentru a te îndepărta de tine, de credințele sau valorile tale. Renunțarea e și momentul în care beția de cuvinte are același sens precum o beție zdravănă până în zori de zi – te ridică, te zăpăcește, te lasă lat, cu dureri de cap și greață dimineața…

 

2025 a fost cu suișuri și coborâșuri – mi-a amintit constant de un 2014 nebun, în toate felurile. Altă scenă, alte personaje, aceeași intensitate de roller – coaster.

Fie că au fost Piatra Craiului, Retezat, Giumalău sau Hăsmaș…Ceahlău, Rila, Călimani sau Pietrosul Bistriței, fie că au fost tabere, drumeții publice, sirene, concedii sau doar vreun țărm de mare pustiu – fiecare din ele a fost izvor de apă vie ce ne-a ”crescut” amintiri de neuitat.  Creasta, vârfurile, caprele negre curioase, florile necunoscute de pe văile altor munți străini, sandwich ul împărțit la doi, oboseala apăsătoare și serile calde alături de prieteni, la final de zi, când nu mai contează unde pui capul, căci ești alături de ”ai tăi”.

Gonim pe un drum pustiu în apus, ce pare să ducă nicăieri, pe o coastă bătută de vânt, cu Vama ce urlă în boxe:

”Cântă cu mine, dacă ai mințit, ai rănit, ai lovit, ai suferit,

Ai crezut că repari și-apoi din nou ai greșit

Cântă cu mine….”

Și fiecare din noi visează la altcineva, la o altă poveste, cu alte neîmpliniri sau speranțe – căci fire invizibile ne leagă și momente neașteptate ne dezleagă subit, cu o privire piezișă, încărcată de reproș, din cauza ei sau cu o vorbă aruncată precum o piatră din cauza lui. Nu se mai întreabă nimeni dacă merită sau dacă, înainte de a le arunca, cel (sau cea ) căruia i le adresezi nu e cumva cel (sau cea) cu care ai împărțit și bucuria și sudoarea, și pâinea și vinul și, poate și prietenia – cel puțin până a apărut o alta, un altul, altele.

 

2025 ne-a trait fără multe regrete. Cu bucurie, lacrimi, entuziasm și credința că, uneori, să nu primești e cel mai bun lucru ce ți se poate întâmpla. Să renunți la timp înseamnă și să câștigi – timp, liniște, încredere.

2025 a fost un an bun în generozitatea lui. Un an drept în lecțiile lui. Un an provocare, cu apropierea sau distanța de siguranță pe care le-a amestecat laolaltă cu oamenii și întâmplările – căci, în viață, contează oamenii și întâmplările. Oamenii buni și întâmplările frumoase – căci ele ne sunt viață în neputință. Oamenii care rămân și cei care te caută, dincolo de aparență sau scop.

Întâmplările care te lasă să fii viu și să trăiești real, pentru tine și pentru ceilalți. Fără a îngrădi în vreun fel libertatea celui de lângă tine, de a trăi real, pentru el și pentru ceilalți…

 

 

Poveste de iarnă...

”O cabană în munți, o cabană de lemn,

Cu un foc strecurat in butucii de lemn
Și un vaier ieșind din pădurea de lemn
Și cu urși traversând o podișcă de lemn...”

Visez de vreo doi ani la un loc zugrăvit de prietenii mei ca fiind un loc de poveste - departe de lumea dezlanțuită, în sălbăticie, accesibil totuși, o poartă deschisă multor trasee, mai mult sau mai puțin cunoscute. O să-i spunem simplu, Căsuța din povești - căci unele zile sunt ele însele o poveste de păstrat sau împărtășit cu prietenii. 

Fără pretenții de "a fost odată ca niciodată" - că e la fel aproape de fiecare dată,  pregătirea turei a fost un puzzle cu multe piese lipsă,  până la sfârșit: unde mergem, câte locuri, ce traseu, unde dormim dacă suntem prea mulți (unii ar zice că nu există așa ceva...), dacă e prea frig, dacă nu vine x sau y...după care, lămurind oarecum necunoscutele, am trecut la cele lumești - ce luăm de mâncare? Ce rucsac? Cu ce mașina mergem? Dar...cine merge de la voi ? Că nici la noi...nu suntem siguri toți, nimeni nu mai zice nimic...?
- Ajunge oare sacul de dormit la timp? Că altfel, nus ce să zic...
- Al meu e la Sibiu...
- Și al meu, tot acolo...
Ceva de băut? Ceva dulce? Niște ghebe? Dar chitara, ce facem cu ea? Dacă nu vine...ce rost are să o mai cărăm?

Eh, imaginați-vă aceste discuții timp de aproximativ 2 săptămâni,  timp în care eu am avut timp doar să mă gândesc "ce bine că am liber week-end ul acela, în sfârșit ajung și eu la Căsuță, va fi așa cum trebuie să fie - restul sunt detalii". 
Știu, simplist, dar uneori Universul (sau prietenii) așază lucrurile mai eficient decât ar face-o și cel mai bun organizator. 

Stați să vedeți !
Plecăm la drum devreme, vineri adică - fără unul din sacii de dormit, care a ales Sibiul, se pare. Fără stres, discuții lejere, muzică neutră, întâlnirea la 3 trecute fix, unde mai există o urmă de semnal, să nu cumva să trebuiască să explorăm noi...
Suntem toți, puțini și buni - asa că,  precum în poveștile cu zmei, aventura începe cu un drum inițiatic, mai precis, drumul forestier de câțiva km, acoperit de gropi inundate, șleauri adânci, perfect sculptate în gheață,  curbe, tot un deal și-o vale...lăsăm mașinile, luăm rucsacul (fiecare pe al lui, nu vă imaginați altceva), chitara primește 3 de DA, deci se trezește legată și...la deal. 
Se simte frenezia necunoscutului (cel puțin pentru noi doi, cei noi), entuziasmul unui weekend sălbatic prin simplitatea și autenticul ce ne așteptau firesc, în mijlocul pădurii.  Se întunecă în curând,  astfel încât, pășim sinuos printre pereții de stâncă ce străjuiesc văzduhul înghețat. Urcăm alene pe un versant, iar zăpada neatinsă scârțâie sub pasul greu al drumeților nocturni. 
Ieșim într-o poiană unde, pe lângă albul sclipitor al păturii de nea ce îmbracă pădurea,  se ivesc luminițe colorate ca de Crăciun,  agățate atent la stresinile bocnă  - respirăm ușurati că nu iese pic de fum pe horn, iar treptele de lemn scârțâie a pustiu. 

Căci pustiul acesta înseamnă timp și loc pentru noi - căsuța se însufleţeşte în scurt timp, cu respirații aburinde, glume condimentate, bocanit de bocanci pe podele de lemn, mâini înghețate ce strâng de pe masă sau desfac din bagaje, crapă lemne, aprind focul...
Oarecum. 

Căci focul e ca un catâr ce nu se lasă ușor înduplecat, întâi ne face să ne îndoim (îndoiala luând formă de fum), apoi ne lasă speranța - sub formă de flăcări jucăușe,  ca în final, să se destindă și să ne dăruiască și căldura mult așteptată.  

Masa e mare (12 coti?) și, ca prin minune, se umple cu bunătăți, ghebe cu maioneză, diverse feluri de șuncă, humus colorat, șnițele, ceapă roșie, cărnuri, care mai de care mai delicioase  - turcii ar fi invidioși ce e la gura noastră! Și nu e decât ora 19:00, când spiritele se liniștesc un pic, cât să ascultăm chitara la un ceai fierbinte, la lumina unei lumânări cu chip de serafim - sau o fi fost arhanghel? (încă deliberăm...)
...momentul perfect să se dezlege limbile și să curgă poveștile.  Întrebările vin firesc (sau în momentul nepotrivit) căci curiozitatea e mare, iar noi nu ne cunoaștem cu toții, îndeajuns...
- Și...cam de cât timp sunteți voi doi prieteni? 
Calcule, calcule - repere simple, eram în tura aia, unde...ba nu, urcasem acolo și ne-am întâlnit pe traseul acela...
- 31 ani. 
- Poftim ? Cred că n-am înțeles eu bine...
- Ba da, atâția sunt. 31. 
- Păi, eu n-am atâția ani, de toți...când v-ați cunoscut voi,  eu nici nu eram născut...

Râdem cu toții  și totuși, realizez...o prietenie cât o viață de om. Ce face o astfel de prietenie să reziste? Pasiunile comune? Sufletul pe care îl pui acolo? Timpul? Dezbaterile, controversa, compromisul? Momentele cu care ai putea scrie o carte? Greul sau bucuria împărțite la doi? Ce se înmulțesc firesc, când prietenia crește precum cozonacii bunicii....

Poveștile curg până în miez de noapte, când podul casei devine loc de odihnă - cel puțin până când lipsa de oxigen deschide ferestrele larg, în chicote de râs,  fuioare de fum și triluri de...sforăit.  

Miroseam a zăpezi într-o casă de lemn

La mansardă urcam sub același îndemn

Adormeam și prin somn, auzeam dinspre hol

Ciocănind în ferești ba un om, ba un stol...

Dimineața devreme, mirosul de cafea șterge nesomnul și îmblânzește cearcănele. La ferestrele mici, zările s-au colorat în auriu și sclipesc imbietor - hai afară la zăpadă!

Nu zăbovim,  căci ziua e mai tânără decât noi, iar regatul zăpezii se itește după colțul cabanei - pădurea întreagă e îmbrăcată în alb, dantelă efemeră și răspuns al întrebării "unde sunt zăpezile de altădată...". Copacii se pleacă sub povara nămeților, se arcuiesc și se sprijina pe ceilalți, dar nu se predau, amintindu-ne poate, ce binecuvântare poate fi adaptarea sau măcar flexibilitatea :)
Pășim alene, cu glas sau în tăcere, rostogolind bulgari sau împrăștiind pudră, cu bucurie de copil. Poteca ne poartă pe o curbă de nivel ce pare acoperită cu marțipan, către o culme sau o destinație pe care nici măcar nu o cunoaștem  - și,  dacă am cunoaște-o, la ce ne-ar folosi...Pietroasa sau inzapezita, ne fascinează și ne provoacă  - nu atât să ne depășim limitele, cât să rămânem prezenți, fixați în aici și acum, fără teamă și fără proiecții ce doar ne-ar încurca. Colțarii se înfig ascuțit, dând încredere, bețele scârțâie sub presiunea momentului, pioletul devine axis mundi pe o panta ce ne dă frisoane. 

De jur împrejur,  muntele alb ne învăluie și ne îmbrățișează, în nuanțe blânde de senin și raze de soare, fără urmă de vânt. Ne așezăm în tihnă, fascinați sau recunoscători de tot ce ni s-a dăruit, fiecare în felul lui și continuăm apoi, căci avem timp și ne dorim un apus, ce se anunță spectaculos. 

La întoarcere, ne oprim pe buza unei prăpăstii, unde norii fierb într-un dans ireal cu cețurile - liniștea dinaintea furtunii, colorată în nuanțe nedefinite, s-a spart în mii de note ce vestesc zbuciumul, zbaterea, vuietul...suntem mânați de la spate de un vacarm în straie de vânt ce ne învăluie, ne împinge, ne sfichiuieste obrajii, ne îngheață sufletul, în timp ce ne poartă spre căsuță...
...unde, ne așteaptă aceeași liniște, rece la început,  dar binecuvântată până la sfârșit.

Cina cea de taină are loc pe repede înainte,  căci ziua a fost lungă și răbdarea scurtă - focul ne amăgește la fel ca în prima seară,  dar cumva, îngăduinta s-a așezat cu noi la masă zilele acestea - nimeni nu e nervos, nu ridică tonul, nu argumentează,  nu combate nimic...căci,  la ce bun, când cea mai simplă lecție e să te uiți atent la ce primești și ce dai celui de lângă tine. Cum dai și mai ales de ce. De drag sau de nevoie, întreg sau rămășițe, firesc sau silit de împrejurări...

După ce s-au potolit lingurile, chitara își face loc timid între frânturi de povești sau cântece necunoscute. Momente de o simplitate ce cucerește, inevitabil. Ne sclipesc ochii și parcă nu mai e nevoie de cuvinte,  într-un astfel de tablou - căci sunt mici și ele uneori, așa cum mici suntem și noi în necuprinsul naturii ce ne primește necondiționat.  

Gândul mă duce din nou la cei 31 ani...poate că, pe lângă timp, pasiune, înțelegere, aventuri, prietenia înseamnă totuși și lucruri mai "mărunte", dar atât de la îndemână...să nu subestimăm valoarea unui ceai cald, când îți îngheață mâinile, o mână întinsă când poteca devine alunecoasă, o cafea fierbinte pregătită de mâini ce nu-s ale tale, o fotografie atent aleasă ce-ți arată frumusețea altfel, o tăcere la timpul potrivit, o vorbă bună când tăcerea și-a atins scopul, o prezență tăcută când vuietul exterior devine asurzitor, o drumeție la capăt de lume, în locuri neumblate, un telefon dat fără un scop anume, un cântec ce-și așteaptă rândul să fie învățat, o caserolă cu ceva delicios, gătit special și împărțit fără ezitare, o glumă bună sau niște hohote de râs la miezul nopții...

Povestea aceasta e fără sfârșit. Căci a mai fost și ziua de duminică,  alt traseu, altă împărăție de gheață cu dealuri și văi îmbrăcate în alb, nebun de alb…sentimentul acela de a fi privilegiat când pășești pe neatinse și imaculate poteci, bați la porți aparent închise ce găzduiesc posibile locuri de odihnă, te afunzi în pădurile de basm, grele de zăpadă pufoasă...  

Poate fi o poveste inexactă, înfrumusețată, prea idilică pentru a părea reală - însă, fără pretenții de cronicar, cred că fiecare din noi suntem eroii propriei povești - și atunci, de ce să nu fie una bună, numa bună de împărtășit, măcar cu prietenii, dacă restul lumii nu are încă un rol...