2019 - What if ?!?

La început de an, totul e entuziasm și distracție și scântei și focuri de artificii - la an nou, oameni noi, dorințe noi, oportunități noi, noi...noi. De parcă, vorba cântecului "între două zile, nu-i decât o noapte", de la o noapte la alta...devenim alții și perspectiva se schimbă...dintr-o dată, avem 365 noi oportunități așternute în față noastră, cei noi. Zău?!

Păi nu tot 365 aveam înaintea noastră și în oricare altă zi? Și mâine și poimâine și luna viitoare? (gândind optimist, că avem încă un an la dispoziție, să facem ce știm, ce vrem, ce visăm din el...)

Așa că...ușor nedumerită...mă întreb pentru ce atâta euforie? Și dacă ne stabilim obiectivele pe 31 ianuarie și nu pe 31 decembrie...ce se întâmplă ? Dacă visăm la cele n+1 oportunități de anu asta începând cu 14 ianuarie...sunt mai puține șanse să le "pescuim"?! Dacă ne dorim lucrurile de care avem nevoie sau care ne lipsesc, de pe 11 ianuarie, o fi greșit, poate Universul e mai puțin receptiv, decât pe 1 ianuarie? 

Și dacă anul ar începe pe 1 februarie ? O fi bai? Poate ianuarie e așa...o repriză de încălzire sau un soi de training, să ne antrenăm mușchiul inimii, să putem dori mai intens, să ne antrenăm răbdarea, să putem aștepta mai senini, să așternem pe hârtie planuri care ne sperie și pe noi și să le dăm timp...să se coacă. 

Toate bune și frumoase cu euforia, naturală, artificială sau întreținută...dar ce te faci când anu nou a venit, fie pe 1, fie pe 14, fie în oricare altă zi, și tu, tu cel care te privești din oglindă în fiecare zi, descoperi că tu...tu ești tot cel vechi, chiar și fără bruma aia de entuziasm, tot singur, tot speriat sau îndoit, tot frământat și cu toate întrebările lumii pe umerii tăi, tot zâmbind conform sau izolându-te în colțul unde te simți acceptat și bine protejat, cu toate ale tale, cu aceleași tabieturi ce au devenit rutină, prins între credințe rigide la care nici măcar soarele cunoașterii nu mai poate ajunge...Ce să faci cu toate oportunitățile alea, ce ai mai făcut și ti-e cunoscut sau poate să încerci ceva nou, precum pisica cea curioasă, care se ascunde, dar observă și întinde lăbuța, să simtă, să cunoască, să ajungă unde își dorește, chiar dacă miroase a necunoscut și provocare?! 

Și dacă totuși...ăsta e anul acela pe care îl aștepți de atâta vreme? Și dacă totuși, anul acesta se schimbă ceva ? Și nu te mai amăgești, așteptând să se schimbe ceva, dinspre alții  sau dinspre ceilalți și...schimbi tu ceva, la tine, în viața ta, cu mâinile tale, după nevoie și după dorințele pe care, iată...trebuie să începi să le cunoști și să le recunoști. 

Dacă anul acesta, care, am stabilit deja, începe pe 1 februarie, e loc pentru tot ce n-au avut cei din urmă ? Dacă îngerul pe care l-ai tot provocat neîncrezătoare acum un an, a încheiat demonstrațiile pe care le avea de făcut și s-o fi așezat și el, dorind să mai cunoască și tihna și bucuria și limpezimea lucrurilor simple?!?!

Dacă ar fi așa (și știm că poate fi oricum)...aș alege o țară mai calmă, vorba cântecului...

Dacă e așa…să ne bucurăm de început, așa cum ne-am bucurat de sfârșit. Să ne bucurăm de liniște, așa cum am savurat adrenalina. Să trăim intens afecțiunea, nu atașamentul. Să alegem independența, nu dependența, oricât de caldă și ademenitoare ar fi ea. Să fim noi, în loc să trăim visele altora, să construim drumul nostru și să ne bucurăm că ne sunt și alții alături. Să fim inspirație și nu copie la indigo. Să creștem și să îi sprijinim și pe cei care aleg să facă pasul următor, în loc să privească mereu cu regret înspre ”cum ar fi fost dacă”…

La an nou, dorințe noi. Și vechi dar și noi, prin energie, prin motivație, prin contexul diferit.

Să călătoresc mai mult și cu mai mult folos, acolo unde n-am ajuns sau unde mi-a fost bine. Să dau timp și să îmi iau timp de la oamenii care aleg să îl împartă cu mine. Să fiu prezentă, atunci când și unde e nevoie, pentru oamenii care își doresc asta. Să nu mă mai pierd în detalii. În hățișuri de îndoială sau suspiciune sau neîncredere. Să fiu dreaptă. Să nu devin partizan în lupte care nu-s ale mele. Să am încredere în ceea ce simt, nu în ceea ce mi se arată, ostentativ. Să cred. Să știu. Să simt. 

Să duc la bun sfârșit lucrurile propuse. Să-mi propun altele noi, fără teamă. Să mă adun. Să nu mă pierd pe drum și să nu mă opresc la primul obstacol. Să mă bucur de nou și de cele n+1 oportunități. Să las să se ducă și să-i las să și le ducă. Să respir mai ușor, să mă bucur mai intens, să fiu recunoscătoare mai des, să trăiesc mai simplu.

Să fiu și să fim sănătoși, căci anul e tânăr și loc e destul pentru rezoluții, pentru vise, pentru dorințe, vechi sau noi, motivate sau nu, atinse sau încă gravitând către generosul Univers...

2018 - la răscruce de vânturi

Încă un an greu ca o piatră de moară – dacă în anii din urmă mă întrebam la ce folosesc toate lecțiile și testele și încercările la care Universul ne supune – anul acesta mi-am dorit să treacă, să se ducă, să ne lase, până nu ne zăpăcește de tot…și ce să vezi, chiar s-a dus !

Încă un an așa de frumos și așa de plin, încât îmi e greu și să aștern în cuvinte tot ce ne-a dăruit – dar nici nu mă pot abține, fie doar pentru plăcerea scrisului…

2018 a fost anul în care metaforele s-au sfârșit sec și au devenit cotidianul de lângă noi. Dramele s-au diluat până la ridicol și ne-au făcut spectatori fără voie – într-un teatru inutil ce ne-a împărțit pe nesimțite în tabere ce nici măcar nu erau ale noastre. Am râs și (ne-)am plâns, cu motiv sau pur și simplu, căci durerea împărțită la doi pare mai suportabilă, în loc să cauți cu răbdare de chinez bătrân soluții pentru probleme ce sunt și rămân doar ale tale, indiferent pe cine ai sau lângă cine te așezi….

2018 a fost un an bun. Un an mai intens decât mulți alții la un loc – un an după care pot spune zâmbind ”dacă am trecut și prin asta…înseamnă că pot mai mult” – a nu se înțelege că îmi și doresc asta :).

Așa că, în fața unei cafele negre și fierbinți, număr binecuvântări și răsfoiesc amintiri, căci bune și rele, negre sau luminoase, la grămadă sau solo, sunt ale mele și peste toate, se așază un mare mulțumesc, Universului & comp, căci dacă e ceva ce nu îmi place…e să mă plictisesc, iar pentru asta, n-a mai fost loc în 2018.

Am muncit mai mult și mai bine, am acceptat mai multe provocări și m-am bucurat de fiecare moment de adrenalină, uitând de oboseală, de conservare, de ”orientare”

Am călătorit în locuri la care visam de ceva vreme, memorabile au rămas turele de iarnă, în Giumalău și Mălăiești, Musala și Retezatul, cei doi munți cu ochii albaștri, unul al lor, unul al nostru, Grecia cu fascinanta insulă Samotraki, Rarăul inedit de fiecare dată,  Craiul cel drag, care ne-a lăsat să îi cunoaștem sălbăticia, Chilia Veche care, chiar și înnămolită, mi-e la fel de dragă...și toate celelalte locuri în care revin cu drag și emoție, căci mă leagă de ele acei oameni…

Timpul cu Ioana a fost unic și ne-am bucurat de fiecare clipă împreună, chiar și atunci când a însemnat contradicție, argumentare, îmbufnare, efort, reproș, vârfuri cucerite, lene, indignare, cântece, lacrimi sau hohote de râs. Timpul cu mine și pentru mine, prea puțin și prea rar.

Am citit mai mult și am alergat mai mult decât în alți ani, cu plăcere și nu pentru competiție, însă mai puțin decât mi-aș fi dorit – nu-i bai, avem timp pentru asta și în 2019. Am scris mai mult, despre mai puține lucruri și mai mult despre ceea ce contează. 

Uitarea – care a netezit sau a șters de tot ceea ce era în plus sau degeaba. Iertarea, pe care o cer, da, pentru mine, căci așa recunosc că am greșit – mie și pentru mine, nu pentru tine, căci daca pot schimba ceva, e la mine, nu la ceilalți și nu așezându-mă pe piedestalul de înțelept sau specialist în diverse domenii. Acceptarea, a mea și a lor, căci alegem, conștient sau nu, ce să facem, cu cine să ne petrecem timpul, pe cine să controlăm sau pe cine să păstrăm lângă noi și mai ales de ce - și asta, indiferent de context sau de alte pretexte. Sănătatea, fizică și mentală. Recunoștința, pentru toate momentele în care mi-am dat voie să fiu eu, cea neconformă cu așteptările celor de lângă mine, în ciuda reproșurilor și a criticilor pe care e așa ușor să le livrăm, altora, nu nouă, căci paiul e mai mare decât bârna, inclusiv în realitate, nu doar în proverbe.

Inspirația și oamenii care m-au surprins cu prospețime, talent, dedicare, idei inedite. Proiectele care mi-au dat mie ocazia să transform în realitate idei mai vechi, și altora prilejul să crească, să învețe, să se cunoască. Prietenii care au fost și care au rămas, sub diverse forme. Echipa, atât cât a fost, când a fost. Lacrimile de fericire și lacrimile de tristețe, momentele acelea care mi-au tăiat respirația, fără ca tu să ai habar, cuvintele aruncate la întâmplare sau în joacă, ale tale și ale mele, culorile, zâmbetul în nuanțe, dorul, regretele, alegerile, cele mai bune și cele mai proaste posibil, furtuna și calmul adânc, hăul și preaplinul omului ce nu știe să trăiască precaut – căci toate sunt ale mele și mă definesc.

Da, 2018, a fost un an pe cinste.

Spre care mă uit zâmbind, cu duioșie și cu satisfacția că îmi e de ajuns să știu că pot. Iar asta...e mare lucru, căci cine știe ce surprize ne mai rezervă Universul în 2019 ?!