Sari la conținut

Monarhia Regatului Unit

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Rege al Regatului Unit

Stemele regale folosite în Scoția (dreapta) și în restul Regatului Unit (stânga)
TitularCharles al III-lea
Domnește din8 septembrie 2022
Formulă de adresareMajestatea Sa
Moștenitor aparentWilliam, prinț de Wales
Reședințe
Site oficialroyal.uk

Monarhia Regatului Unit, denumită în mod obișnuit monarhia britanică, este forma de guvernământ a Regatului Unit, în cadrul căreia un monarh ereditar domnește în calitate de șef de stat, puterile sale fiind reglementate de constituția britanică. Termenul se poate referi și la rolul familiei regale în cadrul structurii politice mai largi a Regatului Unit. Din 8 septembrie 2022, monarhul este regele Charles al III-lea, care a urcat pe tron la moartea mamei sale, regina Elisabeta a II-a.

Monarhul și membrii apropiați ai familiei regale îndeplinesc diverse atribuții oficiale, ceremoniale, diplomatice și de reprezentare. Deși, în mod formal, monarhul deține autoritate asupra guvernului—cunoscut drept „Guvernul Majestății Sale”—, această putere poate fi exercitată numai în conformitate cu legile adoptate de Parlament și în limitele impuse de convențiile constituționale și de precedent. În practică, rolul monarhului, inclusiv cel de Șef al Forțelor Armate, se limitează la atribuții precum conferirea de onoruri și distincții și numirea prim-ministrului, exercitate într-o manieră nepartizană. În 2014, Comisia specială pentru puterea soft și influența Regatului Unit din Camera Lorzilor a descris monarhia drept „un atu unic de putere soft și diplomație”.[1] Coroana îndeplinește, de asemenea, un rol cultural aparte, servind drept ambasador de marcă neoficial al intereselor și valorilor britanice în străinătate, contribuind la promovarea turismului în Regatul Unit și sprijinind organizații caritabile din întreaga societate civilă.[2][3]

Monarhia britanică își are originile în micile regate din Anglia anglo-saxonă și din Scoția medievală timpurie, care până în secolul al X-lea se unificaseră în regatele distincte ale Angliei și Scoției. Anglia a fost cucerită de normanzi în 1066, după care și Țara Galilor a intrat treptat sub stăpânirea anglo-normanzilor. Procesul s-a încheiat în secolul al XIII-lea, când Principatul Țării Galilor a devenit un stat clientelar al Regatului Angliei. Anglo-normanzii au instituit și Senioria Irlandei. Între timp, Magna Carta a marcat începutul procesului de limitare a puterilor politice ale monarhului englez. În secolul al XVI-lea, monarhii Angliei și Scoției au jucat un rol central în Reforma engleză, respectiv Reforma scoțiană, iar regele Angliei a devenit și Rege al Irlandei. Începând din 1603, regatele Angliei și Scoției au fost conduse de un singur suveran, după ce regele Scoției Iacob al VI-lea a urcat pe tronul Angliei sub numele de Iacob I. Între 1649 și 1660, continuitatea monarhiei a fost întreruptă de regimul republican al Commonwealth-ului Angliei, instituit în urma Războaielor celor Trei Regate. După instalarea lui William al III-lea și a Mariei a II-a drept comonarhi în urma Revoluției Glorioase, Declarația drepturilor din 1689, precum și echivalentul său scoțian, Actul privind revendicarea dreptului din 1689, au limitat și mai mult puterea monarhiei și au exclus romano-catolicii de la succesiunea la tron. În 1707, regatele Angliei și Scoției s-au unit, formând Regatul Marii Britanii, iar în 1801 unirea cu Regatul Irlandei a dus la formarea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei.

Începând din secolul al XVI-lea, monarhul Angliei a fost conducătorul nominal al posesiunilor engleze de peste mări, care au evoluat ulterior în vastul Imperiu Britanic, întins la apogeul său, în 1921, pe aproximativ un sfert din suprafața terestră a lumii. Titlul de Împărat al Indiei a fost adăugat titulaturii monarhului britanic în 1876 și abandonat în 1948. Declarația Balfour din 1926 a recunoscut evoluția dominioanelor Imperiului în state distincte și autonome în cadrul Commonwealth-ului Națiunilor. Tot în această perioadă, monarhia din Irlanda a ajuns în cele din urmă să se limiteze la Irlanda de Nord. În anii de după Al Doilea Război Mondial, marea majoritate a coloniilor și teritoriilor britanice și-au dobândit independența, ceea ce a pus efectiv capăt Imperiului. George al VI-lea și succesorii săi au adoptat titlul de șef al Commonwealth-ului ca simbol al asocierii libere a statelor membre independente. Regatul Unit și alte paisprezece state suverane independente care au aceeași persoană drept monarh sunt denumite regate ale Commonwealth-ului. Deși monarhul este comun, fiecare stat este suveran și independent de celelalte, iar monarhul are pentru fiecare regat un titlu și un stil oficial distinct. Deși termenul este rareori utilizat în prezent, cele cincisprezece regate ale Commonwealth-ului se află, în ceea ce privește persoana monarhului, într-o uniune personală. Monarhul este, de asemenea, șeful de stat al Dependențelor Coroanei și al Teritoriilor britanice de peste mări.

Rol constituțional

[modificare | modificare sursă]
Marea Britanie

Acest articol face parte din seria:
Politica și conducerea
Marii Britanii

Politica altor țări • 
Această infocasetă: v • d • m
Monograma regală pe o mapă ministerială

În cadrul Constituției necodificate a Regatului Unit, monarhul (denumit în legislație exclusiv „Suveran”,[4] și având formula de adresare Majestatea Sa[5]) este șeful statului. Efigia monarhului este utilizată ca simbol al suveranității britanice și al autorității statului – profilul monarhului apare, de exemplu, pe bancnotele emise de Banca Angliei și pe toate monedele britanice, iar portretul său este expus în clădirile guvernamentale.[6] Suveranul este, de asemenea, menționat în cântece, toasturi de loialitate și saluturi ceremoniale. „God Save the King” (sau, după caz, „God Save the Queen”) este imnul național britanic.[7] Jurămintele de credință sunt depuse față de Suveran și succesorii săi legitimi.[8]

Monarhul participă foarte puțin în mod direct la guvernare. Autoritatea de a exercita prerogativa regală, adică puterile formale ale suveranului, este aproape în întregime delegată, fie prin lege, fie în temeiul convențiilor constituționale, miniștrilor, demnitarilor și funcționarilor Coroanei sau altor organisme publice. Prin urmare, actele de stat săvârșite în numele Coroanei, precum numirile în funcții ale Coroanei,[9] chiar și atunci când sunt îndeplinite personal de monarh, precum Discursul Regelui și Deschiderea de stat a Parlamentului, depind de decizii luate în altă parte. Din punct de vedere formal:

Rolul suveranului în calitate de monarh constituțional se limitează în mare măsură la atribuții nepartizane, precum conferirea de onoruri și distincții. Acest rol este recunoscut încă din secolul al XIX-lea. Teoreticianul constituțional Walter Bagehot a caracterizat în 1867 monarhia drept partea „demnă”, și nu cea „eficientă”, a guvernării.[12]

Declarația drepturilor din 1689 a limitat puterea politică a suveranului.

Prerogativa regală

[modificare | modificare sursă]

Acea parte a puterii executive a statului care, în teorie și din punct de vedere formal, continuă să îi aparțină suveranului este cunoscută drept prerogativa regală. Monarhul acționează în limitele convențiilor constituționale și ale precedentelor, exercitând prerogativele numai la sfatul miniștrilor răspunzători în fața Parlamentului, în special al prim-ministrului sau prin intermediul Consiliului Privat.[13] În practică, prerogativele sunt exercitate numai la sfatul prim-ministrului – prim-ministrul, nu suveranul, este cel care deține controlul efectiv. Monarhul are o audiență săptămânală cu prim-ministrul; nu se întocmesc procese-verbale ale acestor audiențe, iar conținutul lor rămâne în întregime confidențial.[14] Monarhul își poate exprima opiniile, dar, în calitate de monarh constituțional, trebuie în cele din urmă să accepte deciziile prim-ministrului și ale Cabinetului, care, prin definiție, se bucură de încrederea Camerei Comunelor. În cuvintele lui Bagehot: „într-o monarhie constituțională, suveranul are ... trei drepturi – dreptul de a fi consultat, dreptul de a încuraja și dreptul de a avertiza”.[15]

Deși prerogativa regală este extinsă, iar aprobarea Parlamentului nu este necesară în mod formal pentru exercitarea ei, aceasta este supusă unor limite. Multe dintre prerogativele Coroanei au ieșit din uz sau au fost transferate definitiv Parlamentului. De exemplu, suveranul nu poate institui și percepe noi impozite; o asemenea măsură necesită autorizarea printr-o lege adoptată de Parlament. Potrivit unui raport parlamentar, „Coroana nu poate crea noi prerogative”, iar Parlamentul poate înlătura orice prerogativă prin adoptarea unei legi.[16]

Prerogativa regală cuprinde competența de a numi și revoca miniștrii, de a reglementa Serviciul Civil, de a elibera pașapoarte, de a declara război, de a încheia pacea, de a dispune asupra acțiunilor forțelor armate și de a negocia și ratifica tratate, alianțe și acorduri internaționale. Cu toate acestea, un tratat nu poate modifica dreptul intern al Regatului Unit; în asemenea cazuri este necesară adoptarea unei legi de către Parlament. Suveranul este Șef al Forțelor Armate (Marina Regală, Armata Britanică și Forțele Aeriene Regale), acreditează înalții comisari și ambasadorii britanici și primește șefii misiunilor diplomatice ai statelor străine.[16]

Numirea prim-ministrului

[modificare | modificare sursă]

Suveranul are prerogativa de a numi prim-ministrul. În conformitate cu convențiile constituționale nescrise, monarhul numește persoana care se bucură de încrederea Camerei Comunelor, de regulă liderul partidului sau al coaliției care deține majoritatea în această Cameră. Prim-ministrul își preia funcția în urma unei audiențe private cu monarhul, iar după ceremonia denumită „kissing hands” numirea produce imediat efecte, fără nicio altă formalitate sau act de numire.[17] Suveranul are, de asemenea, prerogativa de a-l demite pe prim-ministru, însă ultima dată când aceasta a fost exercitată a fost în 1834, când William al IV-lea l-a demis pe Lord Melbourne;[18] de atunci, prim-miniștrii au părăsit funcția numai în urma demisiei, pe care, potrivit convenției constituționale, trebuie să o prezinte monarhului atunci când pierd sprijinul majorității din Camera Comunelor.

Regele Charles al III-lea alături de prim-ministrul Keir Starmer și viceprim-ministrul Angela Rayner, în 2025

Deși suveranul numește și poate revoca fiecare dintre ceilalți miniștri ai Coroanei, prin convenție constituțională face acest lucru numai la recomandarea prim-ministrului. Prin urmare, prim-ministrul este cel care stabilește în practică componența guvernului.

În cazul unui parlament fără majoritate, în care niciun partid și nicio coaliție nu deține majoritatea absolută, monarhul dispune de o marjă mai largă de apreciere în desemnarea persoanei care are cele mai mari șanse să obțină încrederea Camerei Comunelor, deși, în mod obișnuit, aceasta este liderul celui mai mare partid.[19] Din 1945 au existat numai trei parlamente fără majoritate. Primul a rezultat în urma alegerilor generale din februarie 1974, când Harold Wilson a fost numit prim-ministru după ce Edward Heath a demisionat în urma eșecului de a forma o coaliție. Deși Partidul Laburist al lui Wilson nu deținea majoritatea, era cel mai mare partid. Al doilea a rezultat în urma alegerilor generale din mai 2010, când Partidul Conservator (cel mai mare partid) și Liberal-Democrații (al treilea partid ca mărime) au convenit să formeze primul guvern de coaliție de după Al Doilea Război Mondial. Al treilea a apărut la scurt timp după aceea, în iunie 2017, când Partidul Conservator și-a pierdut majoritatea în urma unor alegeri anticipate, deși a rămas la putere ca guvern minoritar.

Convocarea, prorogarea și dizolvarea Parlamentului

[modificare | modificare sursă]

Suveranul are prerogativa de a convoca, proroga și dizolva Parlamentul. Fiecare sesiune parlamentară începe prin convocarea Parlamentului de către suveran. Deschiderea unei noi sesiuni este marcată de Deschiderea de stat a Parlamentului, în cursul căreia monarhul rostește Discursul Regelui în Camera Lorzilor, prezentând programul legislativ al guvernului.[20] Prorogarea are loc de regulă la aproximativ un an de la începutul sesiunii și pune capăt în mod formal respectivei sesiuni parlamentare.[21] Dizolvarea pune capăt legislaturii și este urmată de alegeri generale pentru toate locurile din Camera Comunelor. Dacă nu este dizolvat mai devreme, Parlamentul este dizolvat automat după cinci ani.

Legea parlamentelor cu mandat fix din 2011 a eliminat temporar prerogativa suveranului de a dizolva Parlamentul; aceasta a fost însă restabilită prin Legea privind dizolvarea și convocarea Parlamentului din 2022. Prerogativa suveranului de prorogare nu a fost afectată, prorogarea fiind o componentă obișnuită a calendarului parlamentar.

În 1950, secretarul privat al suveranului, Alan „Tommy” Lascelles, scriind sub pseudonim în The Times, a formulat ceea ce a devenit cunoscut drept o convenție constituțională: potrivit Principiilor Lascelles, dacă un guvern minoritar îi solicita monarhului dizolvarea Parlamentului și convocarea unor alegeri anticipate pentru a-și consolida poziția, monarhul putea refuza cererea dacă erau îndeplinite trei condiții. Atunci când Harold Wilson a solicitat dizolvarea Parlamentului spre sfârșitul anului 1974, regina Elisabeta a II-a i-a aprobat cererea, deoarece Heath eșuase deja în încercarea de a forma o coaliție. Alegerile generale care au urmat i-au asigurat lui Wilson o majoritate restrânsă.[22] În teorie, monarhul îl poate demite unilateral pe prim-ministru, dar, în practica constituțională contemporană, mandatul prim-ministrului încetează numai prin înfrângere electorală, deces sau demisie.

Alte prerogative regale

[modificare | modificare sursă]

Înainte ca un proiect de lege adoptat de cele două Camere ale Parlamentului să poată deveni lege, este necesară sancțiunea regală, adică aprobarea formală a monarhului.[23] În teorie, monarhul poate acorda sancțiunea, ceea ce permite promulgarea legii, sau o poate refuza, exercitând astfel un drept de veto; în practică însă, sancțiunea regală nu a mai fost refuzată din 1708.[24]

Suveranul are față de guvernele rezultate din devoluția puterii în Scoția, Țara Galilor și Irlanda de Nord o relație constituțională asemănătoare celei pe care o are cu guvernul Regatului Unit. Suveranul îl numește pe Prim-ministrul Scoției la desemnarea Parlamentului Scoțian,[25] iar pe Prim-ministrul Țării Galilor la desemnarea Seneddului.[26] În chestiunile scoțiene, suveranul acționează la sfatul Guvernului Scoției. Întrucât devoluția este mai limitată în Țara Galilor, în chestiunile galeze monarhul acționează la sfatul prim-ministrului și al Cabinetului Regatului Unit. Suveranul poate refuza aprobarea unei legi adoptate de Adunarea Irlandei de Nord dacă aceasta este considerată neconstituțională de secretarul de stat pentru Irlanda de Nord.[27]

Suveranul este considerat „izvorul justiției”; deși monarhul nu se pronunță personal în cauze judiciare, actul de justiție este exercitat în numele său. De exemplu, acțiunea penală este exercitată în numele suveranului, iar instanțele își derivă autoritatea de la Coroană. Potrivit sistemului de common law, suveranul „nu poate greși” și, prin urmare, nu poate fi urmărit penal. Legea privind procedurile împotriva Coroanei din 1947 permite introducerea de acțiuni civile împotriva Coroanei în calitatea sa publică, adică împotriva statului, dar nu împotriva monarhului personal. Suveranul exercită „prerogativa clemenței”, prin care poate grația persoanele condamnate sau le poate comuta ori reduce pedepsele.[28][16]

Suveranul este Fons honorum, „izvorul onorurilor”, adică sursa tuturor onorurilor și demnităților din Regatul Unit. Coroana creează toate titlurile de pair, numește membri ai ordinelor cavalerești, conferă titluri de cavaler și acordă alte onoruri și distincții.[29] Deși titlurile de pair și majoritatea celorlalte onoruri sunt conferite la recomandarea prim-ministrului, anumite distincții țin de prerogativa personală a suveranului și nu sunt acordate la recomandarea miniștrilor. Numai suveranul numește membri ai Ordinului Jartierei, Ordinului Ciulinului, Ordinului Regal Victorian și Ordinului de Merit.[30]

Imunitatea suveranului

[modificare | modificare sursă]

Suveranul beneficiază personal de imunitate în materie penală și nu poate fi arestat; de asemenea, nu poate face obiectul unor acțiuni civile, iar bunurile sale nu pot fi supuse executării silite sau executării ipotecare. Coroana, în schimb, ca entitate juridică distinctă de persoana suveranului, poate face obiectul unor acțiuni în materie de răspundere civilă delictuală și contractuală începând din 1947.[31]

Există peste 160 de legi care acordă în mod expres imunități suveranului sau bunurilor sale în diferite domenii. De exemplu, suveranul este exceptat de la aplicarea legislației antidiscriminare și a unor dispoziții privind drepturile lucrătorilor, sănătatea și securitatea în muncă ori pensiile, precum și de la plata mai multor impozite, iar inspectorii de mediu nu pot pătrunde pe proprietățile suveranului fără permisiune.[32]

Istorie

[modificare | modificare sursă]

Monarhia engleză

[modificare | modificare sursă]
„Regele Angliei” și „Regina Angliei” redirecționează aici. Pentru actualul rege britanic, vedeți Charles al III-lea. Pentru alte utilizări, vedeți Regina Angliei (dezambiguizare).
Tapiseria de la Bayeux înfățișează cucerirea normandă din 1066.

În urma raidurilor și colonizării vikinge din secolul al IX-lea, regatul anglo-saxon Wessex a devenit principala putere dintre regatele engleze. Alfred cel Mare și-a consolidat stăpânirea asupra Wessexului, și-a impus autoritatea asupra părții apusene a Merciei și și-a asumat titlul de „rege al anglo-saxonilor”. Nepotul său, Æthelstan, a fost primul rege care a domnit asupra unui regat unificat ce corespundea aproximativ granițelor actuale ale Angliei, deși teritoriile sale componente și-au păstrat identități regionale puternice. În secolul al XI-lea, Anglia a cunoscut o mai mare stabilitate, în pofida mai multor războaie cu danezii, care au avut drept rezultat instaurarea unei dinastii daneze pentru o generație.[33] Cucerirea Angliei în 1066 de către William, duce de Normandia, a avut consecințe decisive atât din punct de vedere politic, cât și social. Noul monarh a continuat procesul de centralizare a puterii început în perioada anglo-saxonă, în timp ce sistemul feudal a continuat să se consolideze.[34]

William a fost urmat la tron de doi dintre fiii săi: William al II-lea, apoi Henric I. Henric a luat controversata decizie de a o desemna drept moștenitoare pe fiica sa, Matilda, singurul său copil legitim care îi supraviețuise. După moartea lui Henric în 1135, nepotul său, Ștefan, a revendicat tronul și a preluat puterea cu sprijinul majorității baronilor. Matilda i-a contestat domnia, iar Anglia a intrat într-o perioadă de război civil și instabilitate cunoscută drept Anarhia. Ștefan și-a menținut cu dificultate autoritatea, dar a acceptat în cele din urmă un compromis potrivit căruia fiul Matildei, Henric al II-lea, urma să-i succeadă. Astfel, în 1154, Henric a devenit primul rege angevin al Angliei și primul monarh al dinastiei Plantagenet.[35]

Domniile majorității monarhilor angevini au fost marcate de războaie civile și conflicte între Coroană și nobilime. Henric al II-lea s-a confruntat cu revolte ale propriilor fii, printre care viitorii monarhi Richard I și Ioan, dar a reușit totuși să-și extindă stăpânirile, formând ceea ce istoricii numesc retrospectiv Imperiul Angevin. După moartea lui Henric, fiul său legitim cel mai mare rămas în viață, Richard, i-a succedat la tron. Richard a lipsit din Anglia în cea mai mare parte a domniei sale, participând la Cruciade. A fost ucis în timpul asediului unui castel, iar Ioan i-a succedat. Arthur I, duce de Bretania, fiul fratelui mai mare decedat al lui Ioan, ducele Geoffroi al II-lea, și fost moștenitor al lui Richard, și-a revendicat drepturile, dar a dispărut în anul următor după ce fusese capturat de Ioan în 1202. Sora lui Arthur, Eleanor de Bretania, a fost ținută de Ioan în detenție.

Domnia lui Ioan a fost marcată de conflicte cu baronii, în special în privința limitelor autorității regale. În 1215, baronii l-au constrâns pe rege să acorde Magna Carta (latină pentru „Marea Cartă”), prin care erau garantate anumite drepturi și libertăți ale nobilimii. La scurt timp, noi neînțelegeri au aruncat Anglia într-un război civil cunoscut drept Primul Război al Baronilor, iar prințul francez Ludovic a revendicat tronul englez sub numele de Ludovic I, beneficiind de sprijinul baronilor răsculați. Războiul s-a încheiat brusc după moartea lui Ioan în 1216, Coroana revenindu-i fiului său în vârstă de nouă ani, Henric al III-lea.[36] Mulți dintre baronii răsculați au trecut ulterior de partea lui Henric al III-lea. În 1217, Ludovic a fost înfrânt și a renunțat la pretențiile asupra tronului Angliei. Drepturile Eleanorei nu au fost recunoscute, iar, potrivit testamentului lui Ioan, ea a rămas în detenție până la moartea sa, în 1241. London Chronicle o menționa drept moștenitoarea legitimă a tronului, iar Lanercost Chronicle consemna legenda potrivit căreia Henric al III-lea i-ar fi oferit o coroană de aur înainte de moarte. Întrucât Geoffroi nu a lăsat alți descendenți, Henric al III-lea a devenit moștenitorul ereditar al familiei regale.

Mai târziu, în timpul domniei lui Henric, Simon de Montfort i-a condus pe baroni într-o nouă revoltă, declanșând Al Doilea Război al Baronilor. Războiul s-a încheiat cu victoria categorică a forțelor regale și cu moartea multora dintre răsculați, dar nu înainte ca regele să fi acceptat convocarea unui parlament în 1265.[37] În 1268, Henric al III-lea a poruncit Prioratului Amesbury să-i comemoreze pe Arthur și Eleanor alături de regii și reginele din trecut.

Posesiunile normande în secolul al XII-lea, printre care Anglia (1066–1485, nu întotdeauna în uniune personală cu Normandia), Normandia (911–1204), sudul Italiei și Sicilia (1030–1263), teritorii din Africa în jurul orașului Tripoli (1146–1158) și statul cruciat al Principatului Antiohiei. Nu este reprezentat Principatul Tarragona (1129–1173).

Următorul monarh, Eduard I al Angliei, a avut mult mai mult succes în menținerea autorității regale și a fost responsabil de cucerirea Țării Galilor. El a încercat să impună dominația engleză asupra Scoției. Câștigurile obținute în Scoția au fost însă pierdute în timpul domniei succesorului său, Eduard al II-lea, care s-a confruntat la rândul său cu opoziția nobilimii.[38] În 1311, Eduard al II-lea a fost constrâns să cedeze o parte considerabilă a atribuțiilor sale unui comitet de baroni însărcinați cu reformarea guvernării, cunoscuți drept ordonatori; victoriile militare i-au permis însă să-și restabilească autoritatea în 1322.[39] Eduard a fost detronat de soția sa, Isabela, iar fiul lor, Eduard al III-lea, a devenit rege.

Eduard al III-lea a revendicat Coroana Franței, declanșând Războiul de 100 de Ani dintre Anglia și Franța. Campaniile sale au dus la cucerirea unor întinse teritorii franceze, dar până în 1374 toate aceste câștiguri fuseseră pierdute. Domnia sa a fost marcată și de dezvoltarea Parlamentului, care a ajuns să fie împărțit în două Camere. Eduard a murit în 1377, lăsând Coroana nepotului său în vârstă de zece ani, Richard al II-lea. La fel ca mulți dintre predecesorii săi, Richard a intrat în conflict cu nobilimea, încercând să concentreze puterea în propriile mâini. În 1399, în timp ce se afla într-o campanie în Irlanda, vărul său Henric Bolingbroke a preluat puterea. Richard a fost detronat, întemnițat și în cele din urmă ucis, probabil prin înfometare, iar Henric a devenit rege sub numele de Henric al IV-lea.[40]

Henric al IV-lea era nepotul lui Eduard al III-lea și fiul lui Ioan de Gaunt, duce de Lancaster; dinastia sa este cunoscută, prin urmare, drept Casa de Lancaster. În cea mai mare parte a domniei sale, Henric al IV-lea a fost nevoit să înăbușe comploturi și revolte; succesul său s-a datorat în parte talentului militar al fiului său, viitorul Henric al V-lea. Domnia lui Henric al V-lea, începută în 1413, a fost în mare parte lipsită de conflicte interne, ceea ce i-a permis regelui să continue Războiul de 100 de Ani în Franța. Deși a obținut importante victorii, moartea sa neașteptată din 1422 l-a lăsat pe fiul său minor, Henric al VI-lea, pe tron și le-a oferit francezilor posibilitatea de a înlătura dominația engleză.[41]

Lipsa de popularitate a sfetnicilor lui Henric al VI-lea și a soției sale, Margareta de Anjou, precum și slaba sa capacitate de guvernare au dus la slăbirea Casei de Lancaster. Lancasterienii s-au confruntat cu opoziția Casei de York, al cărei conducător, Richard, duce de York, era descendent al lui Eduard al III-lea și se afla în conflict cu regina. Deși ducele de York a murit în luptă în 1460, fiul său cel mare, Eduard al IV-lea, i-a condus pe yorkiști la victorie în 1461, detronându-i pe Henric al VI-lea și Margareta de Anjou. După căsătoria sa cu Elizabeth Woodville, Eduard al IV-lea a intrat în conflict atât cu lancasterienii, cât și cu propriii săi consilieri, iar Henric al VI-lea a revenit pentru scurt timp pe tron. Eduard al IV-lea a ieșit învingător, recucerind tronul după Bătălia de la Barnet și ucigându-l pe moștenitorul lancasterian, Eduard de Westminster, la Tewkesbury. Ulterior a capturat-o pe Margareta de Anjou și, în cele din urmă, a trimis-o în exil, iar Henric al VI-lea a fost ucis în timp ce era prizonier în Turnul Londrei. Războiul celor Două Roze a continuat totuși cu intermitențe în timpul domniei sale și al domniilor fiului său, Eduard al V-lea, și fratelui său, Richard al III-lea. Eduard al V-lea a dispărut și a fost probabil ucis. În cele din urmă, conflictul s-a încheiat în 1485 cu victoria ramurii lancasteriene conduse de Henric Tudor, după ce Richard al III-lea a fost ucis în Bătălia de la Bosworth.[42]

Scaunul Regelui Eduard din Westminster Abbey, un tron din lemn de stejar datând din secolul al XIII-lea, pe care se așază monarhul britanic în timpul încoronării, când depune jurământul de a respecta legea și Biserica.

Regele Henric al VII-lea a neutralizat apoi forțele yorkiste rămase, în parte prin căsătoria cu Elisabeta de York, fiica regelui Eduard al IV-lea și moștenitoare a Casei de York. Prin abilitate politică, Henric a restabilit autoritatea supremă a Coroanei în regat, iar conflictele cu nobilimea care marcaseră domniile predecesorilor săi au luat sfârșit.[43] Domnia celui de-al doilea monarh Tudor, Henric al VIII-lea, a fost o perioadă de profunde transformări politice și religioase. Conflictul cu papa și faptul că mariajul său cu Ecaterina de Aragon îi oferise un singur copil supraviețuitor, o fiică, l-au determinat pe monarh să rupă legăturile cu Biserica Romano-Catolică, să instituie Biserica Angliei și să-și desfacă mariajul pentru a se căsători cu Anne Boleyn.[44]

Țara Galilor – cucerită cu secole înainte, dar rămasă o stăpânire distinctă – a fost încorporată în Regatul Angliei prin Legile privind Țara Galilor din 1535 și 1542.[45] Fiul și succesorul lui Henric al VIII-lea, tânărul Eduard al VI-lea, a continuat reformele religioase, dar moartea sa prematură în 1553 a provocat o criză de succesiune. Dorind să împiedice urcarea pe tron a surorii sale vitrege mai mari, catolica Maria I, el a redactat un document de succesiune prin care o desemna moștenitoare pe Lady Jane Grey. Domnia lui Jane a durat însă numai nouă zile; beneficiind de un sprijin popular foarte larg, Maria a înlăturat-o și s-a proclamat suveran legitim. Maria I s-a căsătorit cu Filip al Spaniei, care a primit titlul de rege și a devenit comonarh. Filip a purtat războaie dezastruoase în Franța, iar Maria a încercat să readucă Anglia la catolicism, persecutând și executând prin ardere pe rug protestanți considerați eretici. După moartea ei în 1558, tronul i-a revenit surorii sale vitrege protestante, Elisabeta I. Anglia a revenit la Protestantism și și-a continuat ascensiunea ca mare putere prin dezvoltarea flotei și explorarea Lumii Noi.[46]

Monarhia scoțiană

[modificare | modificare sursă]
„Regina Scoțienilor” și „Regina Scoției” redirecționează aici. Pentru alte sensuri, vedeți Regină scoțiană (dezambiguizare).

În Scoția, la fel ca în Anglia, formațiuni monarhice au apărut după retragerea autorității romane din Marea Britanie la începutul secolului al V-lea. Cele trei mari grupuri care locuiau în Scoția în această perioadă erau picții, la nord de Forth și Clyde, britonii în sud, inclusiv cei din Regatul Strathclyde, și gaelii sau Scoti, proveniți din micul regat irlandez Dál Riata din Argyll și sudul Hebridelor și de la care avea să provină ulterior numele Scoției. Kenneth MacAlpin este considerat în mod tradițional primul rege al unei Scoții unite, cunoscută drept Scotia în izvoarele latine și drept Alba în tradiția scoțiană.[47] Extinderea stăpânirilor scoțiene a continuat în următoarele două secole, prin încorporarea unor teritorii precum Strathclyde.

Primii monarhi scoțieni nu moșteneau Coroana printr-un sistem strict de primogenitură. În schimb, era urmat obiceiul tanistriei, prin care demnitatea regală trecea alternativ între diferitele ramuri ale Casei de Alpin. Monarhia scoțiană timpurie păstra astfel un important element electiv, care s-a menținut mult mai mult timp decât în Anglia. De exemplu, primul monarh Stuart, Robert al II-lea, a fost ales dintre membrii de sex masculin eligibili ai familiei regale la Linlithgow, în 1370, de către Cele Trei Stări ale Parlamentului Scoției.[48] Acest caracter electiv a favorizat însă confruntările, adesea violente, dintre ramurile dinastice rivale. Între 942 și 1005, șapte monarhi consecutivi au fost fie asasinați, fie uciși în luptă.[49] În 1005, Malcolm al II-lea a urcat pe tron după ce își eliminase mai mulți rivali. El a continuat să înlăture fără milă opoziția, iar la moartea sa, în 1034, i-a succedat nepotul său, Duncan I, în locul unui văr, așa cum fusese practica obișnuită. În 1040, Duncan a fost înfrânt în luptă de Macbeth, care a fost la rândul său ucis în 1057 de fiul lui Duncan, Malcolm. În anul următor, după ce l-a ucis pe fiul vitreg al lui Macbeth, Lulach, Malcolm a urcat pe tron sub numele de Malcolm al III-lea.[50]

După o nouă serie de lupte și detronări, cinci dintre fiii lui Malcolm, precum și unul dintre frații săi, au ocupat succesiv tronul. În cele din urmă, Coroana i-a revenit fiului său cel mai mic, David I. Lui David i-au succedat nepoții săi, Malcolm al IV-lea, apoi William Leul, monarhul scoțian cu cea mai lungă domnie înainte de Uniunea Coroanelor.[51] William a participat la o revoltă împotriva regelui Henric al II-lea al Angliei, dar, după eșecul acesteia, a fost capturat de englezi. În schimbul eliberării, William a fost constrâns să-l recunoască pe Henric drept suzeran feudal. Regele englez Richard I a acceptat să pună capăt acestei relații de vasalitate în 1189, în schimbul unei sume mari de bani necesare pentru cruciade.[52] William a murit în 1214 și a fost urmat de fiul său, Alexandru al II-lea. Atât Alexandru al II-lea, cât și succesorul său, Alexandru al III-lea, au încercat să preia controlul asupra Insulelor de Vest, aflate încă sub suzeranitatea Norvegiei. În timpul domniei lui Alexandru al III-lea, Norvegia a lansat o invazie nereușită a Scoției; Tratatul de la Perth care a urmat a recunoscut stăpânirea Scoției asupra Insulelor de Vest și a altor teritorii disputate.[53]

Castelul Edinburgh, una dintre principalele reședințe regale istorice ale Scoției

Moartea lui Alexandru al III-lea într-un accident de călărie în 1286 a declanșat o gravă criză de succesiune. Marii seniori scoțieni i-au cerut regelui Eduard I al Angliei să arbitreze disputa privind moștenitorul legitim. Eduard a ales-o pe nepoata norvegiană în vârstă de trei ani a lui Alexandru, Margareta. În drum spre Scoția în 1290, Margareta a murit însă pe mare, iar lui Eduard i s-a cerut din nou să arbitreze între cei 13 pretendenți la Coroană. A fost constituit un tribunal care, după doi ani de deliberări, l-a declarat rege pe John Balliol. Eduard a început să-l trateze pe Balliol ca pe un vasal și a încercat să-și impună autoritatea asupra Scoției. În 1295, după ce Balliol a renunțat la jurământul de credință față de regele Angliei, Eduard I a invadat Scoția. În primii zece ani ai Războaielor de Independență ale Scoției, țara a rămas fără monarh, până când Robert Bruce s-a proclamat rege în 1306.[54]

Eforturile lui Robert de a-și impune autoritatea asupra Scoției au fost încununate de succes, iar independența regatului a fost recunoscută în 1328. Robert a murit însă numai un an mai târziu și a fost urmat de fiul său în vârstă de cinci ani, David al II-lea. Sub pretextul restaurării drepturilor moștenitorului lui John Balliol, Edward Balliol, englezii au invadat din nou în 1332. În următorii patru ani, Balliol a fost succesiv încoronat, detronat și restaurat de mai multe ori, până când s-a stabilit definitiv în Anglia, iar David a rămas rege pentru următorii 35 de ani.[55]

David al II-lea a murit fără urmași în 1371 și a fost urmat de nepotul său Robert al II-lea din Casa Stuart. Domniile lui Robert al II-lea și ale succesorului său, Robert al III-lea, au fost marcate de un declin general al autorității regale. La moartea lui Robert al III-lea în 1406, țara a trebuit să fie guvernată de regenți, întrucât monarhul, fiul său Iacob I, se afla în captivitate în Anglia. După plata unei răscumpărări considerabile, Iacob s-a întors în Scoția în 1424 și a recurs la măsuri dure pentru a-și restabili autoritatea, inclusiv la executarea mai multor adversari. A fost asasinat de un grup de nobili. Iacob al II-lea a continuat politica tatălui său de limitare a puterii marii nobilimi, dar a murit într-un accident la vârsta de treizeci de ani, iar un consiliu de regență a preluat din nou conducerea. Iacob al III-lea a fost înfrânt în 1488 într-o luptă împotriva unor conți răsculați, iar tronul i-a revenit unui nou rege minor, Iacob al IV-lea.[56]

În 1513, Iacob al IV-lea a invadat Anglia, încercând să profite de absența regelui Henric al VIII-lea. Armata sa a suferit o înfrângere dezastruoasă în Bătălia de la Flodden, în care au fost uciși regele, numeroși membri ai marii nobilimi și sute de soldați. Întrucât fiul și succesorul său, Iacob al V-lea, era minor, conducerea regatului a fost preluată din nou de regenți. Iacob al V-lea a purtat un alt război dezastruos împotriva Angliei în 1542, iar moartea sa în același an a lăsat Coroana fiicei sale în vârstă de numai șase zile, Maria Stuart. A fost instituită din nou o regență.

Maria, romano-catolică, a domnit într-o perioadă de profunde conflicte religioase în Scoția. În urma activității reformatorilor precum John Knox, protestantismul a devenit dominant. Maria a provocat îngrijorare prin căsătoria, în 1565, cu vărul său catolic, Henry Stuart, Lord Darnley. După asasinarea lui Darnley în 1567, Maria s-a căsătorit cu contele de Bothwell, suspectat pe scară largă de implicare în uciderea lui Darnley. Nobilimea s-a răsculat împotriva reginei și a obligat-o să abdice. Maria a fugit în Anglia, iar Coroana i-a revenit fiului său minor, Iacob al VI-lea, crescut în credința protestantă. Maria a fost întemnițată și ulterior executată din ordinul reginei Elisabeta I a Angliei.[57]

Uniunea personală și perioada republicană

[modificare | modificare sursă]
În 1603, Iacob al VI-lea și I a devenit primul monarh care a domnit simultan asupra Angliei, Scoției și Irlandei.

Moartea Elisabetei I în 1603 a pus capăt domniei dinastiei Tudor în Anglia. Întrucât nu avea urmași, i-a succedat regele Scoției, Iacob al VI-lea, strănepotul surorii mai mari a lui Henric al VIII-lea și, prin urmare, rudă apropiată a Elisabetei. Iacob al VI-lea a devenit în Anglia Iacob I, în urma evenimentului cunoscut drept Uniunea Coroanelor. Deși Anglia și Scoția se aflau acum într-o uniune personală sub același monarh – Iacob al VI-lea și I devenind în 1604 primul monarh care și-a asumat titlul de „rege al Marii Britanii”[58] – , ele au rămas două regate distincte. Succesorul său, Carol I, a intrat frecvent în conflict cu Parlamentul Angliei în privința raportului dintre prerogativele regale și autoritatea parlamentară, îndeosebi în ceea ce privește dreptul de a impune taxe. El a provocat o puternică opoziție prin guvernarea fără Parlament între 1629 și 1640, prin impunerea unilaterală de taxe și prin adoptarea unor politici religioase controversate, care au provocat ostilitatea prezbiterienilor scoțieni și a puritanilor englezi. Încercarea sa de a impune anglicanismul în Scoția a dus la Războaiele Episcopilor și a contribuit la declanșarea Războaielor celor Trei Regate. În 1642, conflictul dintre rege și Parlament a atins punctul culminant, iar Războiul Civil Englez a început.[59]

Războiul civil a culminat cu executarea regelui în 1649, abolirea monarhiei engleze și instituirea Commonwealth-ului Angliei, un regim republican. Fiul lui Carol I, Carol al II-lea, a fost proclamat rege în Scoția, dar a fost obligat să fugă în exil după ce a invadat Anglia și a fost înfrânt în Bătălia de la Worcester. În 1653, Oliver Cromwell, principalul conducător militar și politic al regimului, a preluat puterea și s-a proclamat Lord Protector, devenind în fapt conducătorul unui regim militar, deși a refuzat titlul de rege. Cromwell a guvernat până la moartea sa în 1658, când i-a succedat fiul său Richard Cromwell. Noul Lord Protector nu a manifestat interes pentru guvernare și a demisionat în scurt timp.[60] Lipsa unei conduceri stabile a provocat tulburări politice și militare și a alimentat dorința de restaurare a monarhiei. În 1660, prin Restaurația Stuart, monarhia a fost restaurată, iar Carol al II-lea s-a întors pe tron.[61]

Iacob al II-lea a fost înlăturat de pe tron în urma Revoluției Glorioase.

Domnia lui Carol al II-lea a fost marcată de formarea primelor partide politice moderne din Anglia. Carol nu avea copii legitimi, astfel încât moștenitorul tronului era fratele său romano-catolic, Iacob, duce de York. În Parlament s-a format o mișcare care urmărea excluderea lui Iacob din succesiunea la tron. Susținătorii excluderii, cunoscuți drept „Petitioners”, au stat la originea Whigilor, în timp ce adversarii lor, „Abhorrers”, au stat la originea Torylor. Proiectul de lege privind excluderea nu a fost adoptat; Carol al II-lea a dizolvat Parlamentul în repetate rânduri, temându-se că acesta ar putea aproba proiectul. După dizolvarea Parlamentului din 1681, Carol a guvernat fără Parlament până la moartea sa în 1685. După urcarea pe tron a lui Iacob, acesta a promovat o politică de toleranță religioasă față de disidenții protestanți și romano-catolici, ceea ce a provocat ostilitatea multora dintre supușii săi, care îl suspectau că urmărea restaurarea catolicismului. Tory susțineau în mod tradițional Biserica Angliei, iar Whigii apărau autoritatea Parlamentului. Mulți s-au opus deciziilor lui Iacob de a menține o numeroasă armată permanentă, de a numi romano-catolici în funcții politice și militare înalte și de a-i întemnița pe cei șapte episcopi care se opuseseră politicii sale. În aceste condiții, un grup de protestanți cunoscut drept Cei Șapte Nemuritori a invitat-o pe fiica lui Iacob, Maria, și pe soțul acesteia, William de Orania, să intervină împotriva regelui. William a debarcat în Anglia la 5 noiembrie 1688 și a beneficiat de un sprijin considerabil. Confruntat cu trecerea multora dintre demnitarii săi protestanți de partea lui William, Iacob a fugit din țară, iar William și Maria au fost proclamați monarhi comuni ai Angliei, Scoției și Irlandei, în locul fiului catolic al lui Iacob, James Francis Edward Stuart.[62]

Detronarea lui Iacob, cunoscută drept Revoluția Glorioasă, a reprezentat unul dintre cele mai importante momente din evoluția supremației parlamentare. Declarația drepturilor din 1689 a consacrat supremația Parlamentului și a recunoscut o serie de drepturi ale supușilor englezi, inclusiv principiul potrivit căruia taxele nu puteau fi impuse fără acordul Parlamentului. Declarația drepturilor prevedea că viitorii monarhi trebuiau să fie protestanți și stabilea că, după eventualii descendenți ai lui William și Maria, Coroana urma să-i revină surorii Mariei, Ana. Maria a II-a a murit fără copii în 1694, William devenind singurul monarh. Până în 1700 a izbucnit o nouă criză de succesiune, deoarece toți copiii Anei muriseră, iar ea rămăsese ultima persoană din linia imediată de succesiune. Parlamentul se temea că fostul rege Iacob al II-lea sau susținătorii săi, cunoscuți drept iacobiți, ar putea încerca să recucerească tronul. Parlamentul a adoptat Actul de stabilire din 1701, prin care Iacob și rudele sale catolice erau excluși de la succesiune, iar cei mai apropiați protestanți din familia lui William, descendenții Sofiei de Hanovra, erau plasați în linia de succesiune după Ana.[63] La scurt timp după adoptarea actului, William a murit, iar Coroana i-a revenit Anei.

După Actele Uniunii din 1707

[modificare | modificare sursă]
Anglia și Scoția au fost unite în Regatul Marii Britanii sub domnia reginei Ana, în 1707.

După urcarea Anei pe tron, problema succesiunii a reapărut. Parlamentul Scoției, indignat de faptul că Parlamentul Angliei nu îl consultase cu privire la desemnarea familiei Sofiei de Hanovra drept următoarea dinastie moștenitoare, a adoptat Actul de Securitate din 1704, amenințând să pună capăt uniunii personale dintre Anglia și Scoția. Parlamentul Angliei a răspuns prin Actul privind străinii din 1705, care amenința economia scoțiană prin restrângerea comerțului cu Anglia. Parlamentele celor două regate au negociat ulterior Actele Uniunii din 1707, prin care Anglia și Scoția au fost unite într-un singur Regat al Marii Britanii, succesiunea la tron urmând regulile stabilite prin Actul de stabilire.[64]

În 1714, reginei Ana i-a succedat vărul ei de gradul al doilea, fiul Sofiei de Hanovra, George I, elector de Hanovra, care și-a consolidat poziția prin înfrângerea răscoalelor iacobite din 1715 și 1719. Noul monarh s-a implicat mai puțin în guvernarea Marii Britanii decât mulți dintre predecesorii săi, dar și-a păstrat autoritatea asupra teritoriilor sale germane, aflate acum în uniune personală cu Marea Britanie.[65] Puterea politică s-a deplasat treptat către miniștrii lui George, îndeosebi către Robert Walpole, considerat adesea primul prim-ministru britanic, deși titulatura nu era încă folosită oficial.[66]

Următorul monarh, George al II-lea, a asistat la sfârșitul amenințării iacobite în 1746, când partizanii catolici ai dinastiei Stuart au fost definitiv înfrânți. În timpul îndelungatei domnii a nepotului său, George al III-lea, treisprezece dintre coloniile americane ale Marii Britanii au fost pierdute după formarea Statelor Unite ale Americii în urma Războiului de Independență, dar influența britanică în alte regiuni ale lumii a continuat să crească. Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei a fost creat prin Actele Uniunii din 1800.[67]

Unirea Marii Britanii și Irlandei în Regatul Unit a avut loc în 1801, în timpul domniei lui George al III-lea.

Între 1811 și 1820, George al III-lea a devenit incapabil să-și exercite atribuțiile regale din cauza unei boli mintale. Fiul său, viitorul George al IV-lea, a guvernat în numele său ca prinț regent. În timpul Regenței și apoi al propriei sale domnii, influența politică a monarhiei a continuat să scadă, iar în timpul succesorului său, William al IV-lea, monarhul nu mai putea interveni în mod eficient împotriva voinței Parlamentului. În 1834, William l-a demis pe prim-ministrul Whig lordul Melbourne și l-a numit în funcție pe Tory-ul Robert Peel. La alegerile care au urmat, Peel nu a reușit să obțină sprijinul parlamentar necesar, iar regele a fost nevoit să-l recheme pe Melbourne. În timpul domniei lui William al IV-lea a fost adoptată Legea reformei electorale din 1832, care a modificat sistemul de reprezentare parlamentară. Împreună cu reformele ulterioare din secolul al XIX-lea, aceasta a dus la extinderea dreptului de vot și la consolidarea Camerei Comunelor ca principală Cameră a Parlamentului.[68]

Tranziția definitivă către o monarhie constituțională s-a produs în timpul îndelungatei domnii a succesoarei lui William al IV-lea, Victoria. Fiind femeie, Victoria nu putea succeda la tronul Hanovrei, unde succesiunea era limitată la linia masculină, astfel încât uniunea personală dintre Regatul Unit și Hanovra a luat sfârșit. Epoca victoriană a fost marcată de profunde transformări culturale, de progres tehnologic și de afirmarea Regatului Unit drept una dintre principalele puteri mondiale. Ca expresie a stăpânirii britanice asupra Indiei, Victoria a fost proclamată Împărăteasă a Indiei în 1876. Domnia ei a fost însă marcată și de creșterea sprijinului pentru mișcarea republicană, în parte ca urmare a doliului prelungit și a retragerii sale îndelungate din viața publică după moartea soțului său în 1861.[69]

Fiul Victoriei, Eduard al VII-lea, a devenit în 1901 primul monarh al Casei de Saxa-Coburg și Gotha. În 1917, succesorul său, George al V-lea, a schimbat numele dinastic „Saxa-Coburg și Gotha” în „Windsor”, ca răspuns la sentimentul antigerman provocat de Primul Război Mondial. Domnia lui George al V-lea a fost marcată de împărțirea Irlandei: Irlanda de Nord a rămas parte a Regatului Unit, iar Statul Liber Irlandez a devenit un dominion autonom în 1922.[70]

Monarhia comună

[modificare | modificare sursă]

În cursul secolului al XX-lea, Commonwealth-ul Națiunilor a evoluat din Imperiul Britanic. Înainte de 1926, Coroana britanică exercita autoritatea monarhică asupra Imperiului Britanic în ansamblu, iar dominioanele și coloniile Coroanei se aflau într-o poziție constituțională subordonată Regatului Unit. Declarația Balfour din 1926 a recunoscut autonomia deplină a dominioanelor, instituind în fapt un sistem în care aceeași persoană exercita separat funcția de monarh în fiecare dominion. Acest principiu a fost consacrat juridic prin Statutul de la Westminster din 1931,[71] care a fost comparat cu „un tratat între statele Commonwealth-ului”.[72]

Imperiul Britanic la apogeul său teritorial, în 1921

Astfel, monarhia a încetat să mai fie o instituție exclusiv britanică, deși continuă să fie denumită adesea „britanică” din motive istorice și juridice și pentru simplificare. Aceeași persoană a devenit, separat, monarh al Regatului Unit, al Canadei, al Australiei, al Noii Zeelande și al celorlalte regate, exercitând funcția de șef de stat în mai multe state suverane distincte, într-un raport asemănător unei uniuni personale.[73]

După moartea lui George al V-lea în 1936, pe tron a urcat Eduard al VIII-lea, care a provocat o criză constituțională anunțându-și intenția de a se căsători cu americanca divorțată Wallis Simpson, în condițiile în care Biserica Angliei se opunea recăsătoririi persoanelor divorțate ale căror foști soți erau încă în viață. În consecință, Eduard și-a anunțat intenția de a abdica, iar parlamentele Regatului Unit și ale celorlalte state ale Commonwealth-ului implicate în succesiune au aprobat abdicarea. Eduard al VIII-lea și eventualii săi descendenți din noua căsătorie au fost excluși din linia de succesiune, iar Coroana i-a revenit fratelui său, George al VI-lea.[74] George a devenit un important simbol al unității naționale în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, vizitând trupele, fabricile de armament și zonele bombardate de Germania Nazistă. În iunie 1948, George al VI-lea a renunțat la titlul de Împărat al Indiei, deși a rămas șeful de stat al Dominionului Indiei.[75]

Inițial, fiecare membru al Commonwealth-ului îl avea drept monarh pe suveranul Regatului Unit, dar, după ce Dominionul Indiei a devenit republică în 1950, acesta a încetat să mai facă parte din monarhia comună. În schimb, monarhul britanic a fost recunoscut drept „Șeful Commonwealth-ului” de statele membre ale Commonwealth-ului, indiferent dacă acestea erau monarhii sau republici. Funcția este pur ceremonială și nu îi revine automat monarhului britanic prin drept succesoral, ci este atribuită unei persoane desemnate de șefii de guvern ai statelor Commonwealth-ului.[76][77] Statele membre ale Commonwealth-ului care au aceeași persoană drept monarh sunt cunoscute în mod informal drept regate ale Commonwealth-ului.[76]

Monarhia în Irlanda

[modificare | modificare sursă]
Henric al II-lea a instituit Senioria Irlandei în secolul al XII-lea.
Henric al VIII-lea a ridicat Irlanda la rangul de regat în secolul al XVI-lea.

În 1155, singurul papă englez, Adrian al IV-lea, l-a autorizat pe regele Henric al II-lea al Angliei să ia în stăpânire Irlanda ca teritoriu feudal aflat nominal sub suzeranitatea papală. Papa urmărea ca monarhul englez să supună Irlanda și să aducă Biserica irlandeză în conformitate cu practicile Romei, deși acest proces era deja în desfășurare în Irlanda în 1155.[78] O regalitate care revendica suzeranitatea asupra întregii insule fusese instituită în 854 de Máel Sechnaill mac Máele Ruanaid, în calitate de Înalt Rege al Irlandei. Ultimul său succesor a fost Ruaidrí Ua Conchobair, devenit Înalt Rege al Irlandei la începutul anului 1166 și care îl alungase pe Diarmait Mac Murchada, regele Leinsterului, un regat vasal. Diarmait i-a cerut ajutorul lui Henric al II-lea și a obținut sprijinul unui grup de aristocrați și aventurieri anglo-normanzi conduși de Richard de Clare, al II-lea conte de Pembroke, pentru a-și recâștiga tronul. Diarmait și aliații săi anglo-normanzi au reușit, iar acesta a redevenit rege al Leinsterului. De Clare s-a căsătorit cu fiica lui Diarmait, iar după moartea acestuia, în 1171, a revendicat conducerea Leinsterului.[79] Temându-se că de Clare ar putea întemeia în Irlanda un regat normand rival, Henric a folosit bula papală ca temei pentru propria intervenție și a invadat Irlanda, obligându-i pe de Clare, pe ceilalți aristocrați anglo-normanzi și pe principalii regi și seniori ai nobilimii gaelice irlandeze să-i recunoască suzeranitatea.[80]

Până în 1542, regele Henric al VIII-lea al Angliei rupsese legăturile cu Roma și se proclamase Conducător suprem al Bisericii Angliei. În aceste condiții, concesiunea papală asupra Irlandei își pierduse temeiul pentru monarhia engleză, iar Henric a convocat Parlamentul Irlandei pentru a-și schimba titlul din Senior al Irlandei în Rege al Irlandei.[81]

În 1800, în urma Rebeliunii Irlandeze din 1798, Actele Uniunii au unit Regatul Marii Britanii și Regatul Irlandei în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei. Întreaga insulă Irlanda a continuat să facă parte din Regatul Unit până în 1922, când teritoriul care constituie astăzi Republica Irlanda a devenit Statul Liber Irlandez, un dominion autonom în cadrul Commonwealth-ului. Statul Liber Irlandez a adoptat denumirea Irlanda în 1937, iar în 1949 s-a declarat republică, a părăsit Commonwealth-ul și a rupt ultimele legături constituționale cu monarhia. Irlanda de Nord a rămas parte a Regatului Unit. În 1927, denumirea oficială a statului a devenit Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, iar titulatura monarhului pentru următorii douăzeci de ani a inclus formula „al Marii Britanii, Irlandei și dominioanelor britanice de peste mări, rege, apărător al credinței, împărat al Indiei”.

Statutul contemporan și popularitatea

[modificare | modificare sursă]

În anii 1990, republicanismul în Regatul Unit a câștigat teren, în parte ca urmare a publicității negative asociate familiei regale, îndeosebi după moartea Dianei, Prințesă de Wales.[82] Cu toate acestea, sondajele publicate de The Independent între 2002 și 2007 indicau că aproximativ 70–80% din populația britanică susținea menținerea monarhiei.[83] În septembrie 2022, la scurt timp după moartea Elisabetei a II-a, The Guardian a relatat că un sondaj YouGov arăta că 68% dintre britanici aveau o opinie favorabilă despre monarhie. Ziarul a sugerat că acest nivel de susținere putea reprezenta parțial o reacție la moartea reginei și a remarcat existența unei puternice diferențe generaționale: 47% dintre persoanele cu vârste între 18 și 24 de ani doreau menținerea monarhiei, față de 86% dintre persoanele în vârstă de cel puțin 65 de ani. În mai 2022, înainte de moartea reginei, ziarul relatase că numai 33% dintre persoanele cu vârste între 18 și 24 de ani doreau menținerea monarhiei.[84] În ianuarie 2023, un sondaj YouGov realizat pe un eșantion de aproximativ 1.700 de persoane din Regatul Unit a constatat că 64% dintre respondenți considerau că țara ar trebui să-și păstreze monarhia.[85][86]

Rol religios

[modificare | modificare sursă]

Suveranul este guvernatorul suprem al Bisericii oficiale a Angliei, Biserica Angliei. Arhiepiscopii și episcopii sunt numiți de monarh, la recomandarea prim-ministrului, care alege persoana ce urmează să fie numită dintr-o listă de candidați întocmită de o comisie a Bisericii. Rolul Coroanei în cadrul Bisericii Angliei este unul formal; cel mai înalt ierarh, Arhiepiscopul de Canterbury, este conducătorul spiritual al Bisericii și al Comuniunii Anglicane mondiale.[87] Monarhul depune un jurământ prin care se angajează să păstreze Biserica Scoției și are prerogativa de a-l numi pe Înaltul Comisar la Adunarea Generală a Bisericii Scoției, dar, în rest, nu participă la conducerea acesteia și nu exercită nicio autoritate asupra ei.[88] Suveranul nu îndeplinește niciun rol formal în Biserica din Țara Galilor, care nu mai are statut de biserică oficială, sau în Biserica Irlandei.

Succesiunea la tron

[modificare | modificare sursă]
William, Prinț de Wales, moștenitorul aparent al tronului britanic[89]

Raporturile constituționale dintre regatele Commonwealth-ului sunt de asemenea natură încât orice modificare a legislației privind succesiunea la tronul comun necesită acordul unanim al tuturor regatelor. Succesiunea este reglementată prin acte legislative precum Declarația drepturilor din 1689, Actul de stabilire din 1701 și Actele Uniunii din 1707. Regulile succesiunii pot fi modificate numai printr-o lege a Parlamentului; o persoană nu poate renunța unilateral la drepturile sale succesorale. Actul de stabilire limitează succesiunea la descendenții legitimi protestanți ai Sofiei de Hanovra (1630–1714), nepoata lui Iacob al VI-lea și I.

La moartea unui suveran, moștenitorul îi succedă imediat și automat (de unde formula „Regele a murit, trăiască regele!”), iar urcarea pe tron a noului suveran este proclamată public de Consiliul de Proclamare a Suveranului, care se întrunește la Palatul St. James.[90] La urcarea pe tron, noul suveran este obligat prin lege să facă și să semneze mai multe declarații și jurăminte: Declarația de la urcarea pe tron, prevăzută inițial de Declarația drepturilor, precum și jurământul prin care se angajează să „mențină și să păstreze” organizarea constituțională a Bisericii Scoției, astfel cum prevede Actul Uniunii. Monarhul este de regulă încoronat la Abația Westminster, în mod obișnuit de arhiepiscopul de Canterbury. Încoronarea nu este o condiție pentru exercitarea funcției de suveran; ceremonia are de obicei loc la câteva luni după urcarea pe tron, pentru a permite pregătirea acesteia și respectarea unei perioade de doliu.[91]

Odată urcat pe tron, monarhul este în mod normal de așteptat să domnească până la moarte. Singura abdicare voluntară, cea a lui Eduard al VIII-lea, a trebuit să fie autorizată printr-o lege specială a Parlamentului, Legea din 1936 privind declarația de abdicare a Majestății Sale. Ultimul monarh înlăturat de la tron împotriva voinței sale a fost Iacob al II-lea și al VII-lea, care a fugit în exil în 1688, în timpul Revoluției Glorioase.

Restricții privind sexul și religia

[modificare | modificare sursă]

Succesiunea se realiza potrivit primogeniturii cognatice cu preferință masculină, potrivit căreia fiii aveau întâietate față de fiice, iar dintre copiii de același sex cel mai în vârstă avea întâietate. Prim-ministrul britanic David Cameron a anunțat la Reuniunea șefilor de guvern din Commonwealth din 2011 că toate cele 16 regate ale Commonwealth-ului, inclusiv Regatul Unit, conveniseră să elimine preferința masculină pentru persoanele născute după data reuniunii, 28 octombrie 2011.[92] De asemenea, s-a convenit ca viitorilor monarhi să nu le mai fie interzisă căsătoria cu romano-catolici, interdicție care data din Actul de stabilire din 1701. Interdicția ca monarhul însuși să fie romano-catolic a rămas însă în vigoare.[93] Legislația britanică necesară pentru punerea în aplicare a acestor modificări a primit sancțiunea regală la 25 aprilie 2013 și a intrat în vigoare în martie 2015, după adoptarea legislației echivalente în toate celelalte regate ale Commonwealth-ului.[94]

Deși catolicii sunt excluși de la succesiune și sunt considerați, în sensul normelor succesorale, „morți în mod natural”, această incapacitate nu se extinde asupra descendenților lor legitimi protestanți.

Regența

[modificare | modificare sursă]

Legile privind regența permit instituirea unei regențe atunci când monarhul este minor sau se află în incapacitate fizică ori mintală de a-și exercita atribuțiile. Atunci când este necesară instituirea unei regențe, următoarea persoană eligibilă din linia de succesiune devine automat regent, cu excepția cazului în care este ea însăși minoră sau se află în incapacitate. Pentru regina Elisabeta a II-a au fost adoptate dispoziții speciale prin Legea privind regența din 1953, potrivit cărora Prințul Philip, Duce de Edinburgh (soțul ei) putea exercita funcția de regent în asemenea împrejurări.[95]

În cazul unei incapacități fizice temporare sau al absenței din regat, suveranul poate delega temporar anumite atribuții unor consilieri de stat, desemnați dintre soțul sau soția monarhului și primele patru persoane majore din linia de succesiune.[96] Actualii consilieri de stat sunt: regina Camilla; William, Prinț de Wales; Prințul Harry, Duce de Sussex; Andrew Mountbatten-Windsor; Prințesa Beatrice; Prințul Edward, Duce de Edinburgh; și Anne, Prințesă Regală.[97] Deși rămân eligibili să îndeplinească această funcție, ducele de Sussex și fostul duce de York nu mai exercită atribuții regale. După urcarea pe tron a lui Charles al III-lea și în perspectiva deplasărilor sale în străinătate planificate pentru 2023, s-a decis extinderea listei persoanelor eligibile să exercite funcția de consilier de stat. La 14 noiembrie 2022, regele a transmis un mesaj ambelor Camere ale Parlamentului, solicitând în mod oficial modificarea legii pentru ca prințesa Anne și prințul Edward să poată fi adăugați pe lista consilierilor de stat.[98] În ziua următoare, un proiect de lege în acest sens a fost introdus în Parlament; acesta a primit sancțiunea regală la 6 decembrie și a intrat în vigoare la 7 decembrie.[99]

Finanțe

[modificare | modificare sursă]

Până în 1760, monarhul acoperea toate cheltuielile oficiale din veniturile ereditare ale Coroanei, care includeau profiturile Domeniului Coroanei, portofoliul de proprietăți al Coroanei. Regele George al III-lea a acceptat să cedeze veniturile ereditare ale Coroanei în schimbul Listei civile, sistem care a continuat până în 2012. O subvenție anuală de la buget pentru administrarea proprietăților acoperea întreținerea reședințelor regale, iar o altă subvenție anuală acoperea cheltuielile aferente deplasărilor regale. Lista civilă acoperea majoritatea cheltuielilor oficiale, inclusiv cele privind personalul, vizitele de stat, angajamentele publice și recepțiile oficiale. Cuantumul acesteia era stabilit de Parlament pentru perioade de câte zece ani, iar eventualele sume economisite erau reportate pentru următoarea perioadă de zece ani.[100] Din 2012, Lista civilă și subvențiile bugetare au fost înlocuite cu o singură Subvenție a Suveranului, stabilită inițial la 15% din veniturile generate de Domeniul Coroanei și majorată la 25% în martie 2017.[101][102] Programul vizitelor monarhului în străinătate este stabilit de Comitetul pentru Vizite Regale, un comitet al Biroului Cabinetului.

Domeniul Coroanei este unul dintre cele mai mari portofolii imobiliare din Regatul Unit, cu active în valoare de 15,6 miliarde de lire sterline în 2022.[103] Patrimoniul este deținut în trust și nu poate fi vândut sau deținut de suveran cu titlu personal.[104] În epoca modernă, profiturile Domeniului Coroanei cedate Trezoreriei au depășit valoarea Subvenției Suveranului.[100] De exemplu, Domeniul Coroanei a generat 312,7 milioane de lire sterline în exercițiul financiar 2021–2022,[103] în timp ce Subvenția Suveranului a fost de 86,3 milioane de lire sterline în aceeași perioadă.[105]

La fel ca Domeniul Coroanei, terenurile și activele Ducatului de Lancaster, un portofoliu imobiliar evaluat la 383 de milioane de lire sterline în 2011,[106] sunt deținute în trust. Veniturile Ducatului fac parte din Fondul privat al suveranului și sunt utilizate pentru cheltuieli care nu sunt acoperite din alocațiile parlamentare.[107] Documentele Paradise Papers, făcute publice în 2017, au arătat că Ducatul de Lancaster deținea investiții în paradisurile fiscale britanice din Insulele Cayman și Bermuda.[108] Ducatul de Cornwall este un domeniu similar, deținut în trust pentru acoperirea cheltuielilor fiului cel mare al monarhului. Colecția Regală, care cuprinde opere de artă și Bijuteriile Coroanei, nu este proprietatea personală a suveranului, ci este deținută în trust,[109] la fel ca reședințele regale oficiale ocupate din Regatul Unit, precum Palatul Buckingham și Castelul Windsor.[110]

Suveranul este supus impozitelor indirecte, precum taxa pe valoarea adăugată, iar din 1993 monarhul plătește impozit pe venit și impozit pe câștigurile de capital pentru veniturile sale personale. Alocațiile parlamentare acordate suveranului nu sunt considerate venituri, întrucât sunt destinate exclusiv acoperirii cheltuielilor oficiale.[111] Republicanii estimau în 2012 că adevăratul cost al monarhiei, incluzând securitatea și potențialele venituri neîncasate de stat, precum profiturile ducatelor de Lancaster și Cornwall și chiria ipotetică a Palatului Buckingham și Castelului Windsor, se ridica la 334 de milioane de lire sterline (echivalent cu £377.400.000 in 2019) pe an.[112]

Estimările privind averea reginei Elisabeta a II-a variau în funcție de includerea sau nu a activelor aflate în proprietatea sa personală și a celor deținute în trust în beneficiul națiunii. Revista Forbes îi estima averea la 450 de milioane de dolari americani în 2010,[113] însă nu exista nicio cifră oficială. În 1993, Lordul Șambelan afirma că estimările de 100 de milioane de lire sterline erau „extrem de exagerate”.[114] Jock Colville, fostul ei secretar particular și director al băncii sale, Coutts, îi estima averea în 1971 la 2 milioane de lire sterline[115] (echivalentul a aproximativ £36 milioane în prezent[116]). Sunday Times Rich List 2020 estima averea personală a Elisabetei a II-a la 350 de milioane de lire sterline.[117]

Reședințe

[modificare | modificare sursă]
Castelul Windsor este o reședință regală din Windsor, în comitatul englez Berkshire. Castelul este strâns asociat cu familia regală engleză și, ulterior, britanică.

Reședința oficială a suveranului la Londra este Palatul Buckingham. Aici au loc majoritatea banchetelor de stat, ceremoniilor de învestitură, botezurilor regale și altor ceremonii.[118] O altă reședință oficială este Castelul Windsor, cel mai mare castel locuit din lume,[119] utilizat în principal la sfârșit de săptămână, de Paște și în timpul Royal Ascot, reuniunea hipică anuală care face parte din calendarul monden.[119] Reședința oficială a suveranului în Scoția este Palatul Holyrood din Edinburgh. Monarhul locuiește la Holyrood cel puțin o săptămână în fiecare an și în timpul anumitor vizite oficiale în Scoția.[120]

Palatul Holyrood, din Edinburgh, este reședința oficială a monarhului în Scoția.

Din punct de vedere istoric, Palatul Westminster și Turnul Londrei au fost principalele reședințe ale monarhilor englezi până când Henric al VIII-lea a dobândit Palatul Whitehall. Whitehall a fost distrus de un incendiu în 1698, după care principala reședință regală s-a mutat la Palatul St. James. Deși a fost înlocuit în 1837 de Palatul Buckingham ca principală reședință londoneză a monarhului, St. James rămâne palatul regal cu precedență protocolară[121] și continuă să fie reședința regală ceremonială. De exemplu, ambasadorii străini sunt acreditați pe lângă Curtea de la St. James,[118][122] iar palatul găzduiește reuniunile Consiliul de Proclamare a Suveranului.[90] Este utilizat și de alți membri ai familiei regale.[121]

Printre celelalte reședințe se numără Clarence House și Palatul Kensington. Palatele aparțin Coroanei; ele sunt deținute în trust pentru viitorii suverani și nu pot fi vândute de monarh.[123] Casa Sandringham din Norfolk și Castelul Balmoral din Aberdeenshire sunt proprietatea privată a monarhului.[110]

Titulatură

[modificare | modificare sursă]
Coroana Sfântului Eduard, globul cruciger, sceptrele și inelul suveranului.

Titulatura oficială completă a actualului suveran este „Charles al Treilea, prin Harul lui Dumnezeu, al Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și al celorlalte Regate și Teritorii ale Sale, Rege, Șef al Commonwealth-ului, Apărător al Credinței”.[124] Titlul de „Șef al Commonwealth-ului” este deținut personal de rege și nu aparține, ca atare, Coroanei britanice.[77] Papa Leon al X-lea i-a acordat pentru prima dată regelui Henric al VIII-lea titlul de „Apărător al Credinței” în 1521, ca recompensă pentru sprijinul acordat papalității în primii ani ai Reformei Protestante, în special prin lucrarea sa Apărarea celor șapte sacramente.[125] După ruptura lui Henric de Biserica Romano-Catolică, Papa Paul al III-lea i-a retras titlul, însă Parlamentul a adoptat ulterior o lege prin care a autorizat continuarea utilizării acestuia.[126]

Formula de adresare a suveranului este „Majestatea Sa”. Formula „Majestatea Sa Britanică” este utilizată în tratatele internaționale și pe pașapoartele britanice pentru a-l distinge pe monarhul britanic de alți suverani.[127] Monarhul își alege numele de domnie, care nu trebuie să coincidă cu primul său prenume; George al VI-lea, Eduard al VII-lea și Victoria nu au domnit sub primul lor prenume.[128]

Dacă un singur monarh a purtat un anumit nume de domnie, nu se utilizează numeralul ordinal; de exemplu, regina Victoria nu este numită „Victoria I”. De asemenea, nu se folosesc numerale ordinale pentru monarhii englezi care au domnit înainte de cucerirea normandă a Angliei. Problema dacă numerotarea monarhilor britanici trebuie să țină seama de monarhii englezi sau de cei scoțieni anteriori a fost ridicată în 1953, când naționaliștii scoțieni au contestat titulatura „Elisabeta a II-a”, argumentând că în Scoția nu existase niciodată o „Elisabeta I”. În cauza MacCormick v Lord Advocate, Curtea de Sesiune a Scoției s-a pronunțat împotriva reclamanților, stabilind că titulatura reginei ținea de alegerea și prerogativa acesteia. Ministrul de interne a informat Camera Comunelor că, de la Actele Uniunii, monarhii folosiseră în mod constant numeralul ordinal mai mare dintre cel corespunzător succesiunii engleze și cel corespunzător succesiunii scoțiene, iar în toate cele patru cazuri relevante acesta fusese numeralul englez.[129] Prim-ministrul a confirmat această practică, dar a precizat că „nici regina, nici consilierii săi nu puteau să-i oblige pe succesorii lor” să o urmeze.[130]

Stema

[modificare | modificare sursă]

Stema Regatului Unit este descrisă heraldic astfel: „scut sfertuit: în cartierele I și IV, în câmp roșu, trei lei de aur trecând și privind din față, așezați în pal [pentru Anglia]; în cartierul II, în câmp de aur, un leu roșu rampant, înconjurat de o dublă tresură înflorată și contraînflorată de roșu [pentru Scoția]; în cartierul III, în câmp de azur, o harpă de aur cu corzi de argint [pentru Irlanda]”. Suporții sunt Leul și Unicornul, iar deviza este „Dieu et mon droit” (franceză: „Dumnezeu și dreptul meu”). Scutul este înconjurat de o jartieră purtând deviza Ordinului Jartierei: „Honi soit qui mal y pense” (franceză veche: „Rușine celui care gândește rău despre aceasta”). În Scoția, monarhul utilizează o variantă diferită a stemei, în care cartierele I și IV reprezintă Scoția, cartierul II Anglia, iar cartierul III Irlanda. Devizele sunt „In Defens” (o formă prescurtată, în scots, a expresiei „In my defens God me defend”) și deviza Ordinului Ciulinului, „Nemo me impune lacessit” (latină: „Nimeni nu mă provoacă nepedepsit”); suporții sunt unicornul și leul, care susțin atât scutul, cât și lăncile de pe care flutură drapelele Scoției și Angliei.

Stema regală a lui Charles al III-lea în Regatul Unit. Varianta din stânga prezintă armele Angliei în primul și al patrulea cartier, armele Scoției în al doilea și armele Irlandei în al treilea. În Scoția este utilizată o variantă distinctă (dreapta), în care armele Scoției au întâietate.

Drapelul oficial al monarhului în Regatul Unit este Stindardul Regal, care reproduce armele regale sub forma unui stindard heraldic. Acesta este arborat numai pe clădirile, navele și vehiculele în care se află suveranul.[131] Stindardul Regal nu este niciodată coborât în bernă, deoarece există întotdeauna un suveran: în momentul morții unuia, succesorul său devine imediat suveran.[132]

Atunci când monarhul nu se află în reședință, Drapelul Uniunii este arborat la Palatul Buckingham, Castelul Windsor și Casa Sandringham, în timp ce în Scoția Stindardul Regal al Scoției este arborat la Palatul Holyrood și Castelul Balmoral.[131]

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ↑ Select Committee on Soft Power and the UK's Influence, House of Lords (). Persuasion and Power in the Modern World (Raport). HL Paper 150.
  2. ↑ Hay, George (). „Queen was Britain's ultimate brand ambassador”. Reuters. Arhivat din original la . Accesat în .
  3. ↑ „Charities and Patronages”. The Royal Family. Arhivat din original la . Accesat în .
  4. ↑ de ex. Regency Act 1937, c. 11 Arhivat în , la Wayback Machine.. legislation.co.uk. National Archives.
  5. ↑ Montague-Smith, Patrick, ed. (). Debrett's Correct Form: An Inclusive Guide to Everything from Drafting Wedding Invitations to Addressing an ArchbishopNecesită înregistrare gratuită. London: Futura. pp. 13–14. ISBN 0708815006 – via Internet Archive.
  6. ↑ Aslet, Clive (), „Our picture of Her Majesty will never fade”, The Daily Telegraph, arhivat din originalNecesită abonament cu plată la , accesat în
  7. ↑ „National Anthem”. royal.uk. Arhivat din original la . Accesat în .
  8. ↑ „Citizenship ceremonies: guidance notes (English and Welsh)”. GOV.UK (în engleză). . Arhivat din original la . Accesat în .
  9. ↑ „Crown Appointments Act 1661”. legislation.gov.uk. The National Archives. 1661 c. 6. Arhivat din original la . Accesat în .
  10. ↑ „Queen in Parliament”. The Monarchy Today: Queen and State. The British Monarchy. Arhivat din original la . Accesat în . The phrase 'Crown in Parliament' is used to describe the British legislature, which consists of the Sovereign, the House of Lords and the House of Commons.
  11. ↑ „Constitutional Reform Act 2005: secțiunea 3”, legislation.gov.uk, Arhivele Naționale, 2005 c. 4(s. 3)
  12. ↑ Bagehot (2001), p. 9.
  13. ↑ Torrance, David (). „The royal prerogative and ministerial advice”. UK Parliament. House of Commons Library Research Briefing. Arhivat din original la . Accesat în .
  14. ↑ „Audiences”. royal.uk. Arhivat din original la . Accesat în .
  15. ↑ Bagehot (2001), p. 75.
  16. 1 2 3 PASC Publishes Government Defence of its Sweeping Prerogative Powers, UK Parliament, , arhivat din original la , accesat în
  17. ↑ Brazier (1997), p. 312.
  18. ↑ Brock, Michael (ianuarie 2008). „William IV (1765–1837)”. Oxford Dictionary of National Biography (ed. online). Oxford University Press. Arhivat din original la . Accesat în .
  19. ↑ Waldron (1990), pp. 59–60; Queen and Prime Minister, Official website of the British Monarchy, arhivat din original la , accesat în
  20. ↑ „State Opening of Parliament”. UK Parliament. Arhivat din original la . Accesat în .
  21. ↑ „Prorogation”. UK Parliament. Arhivat din original la . Accesat în .
  22. ↑ Results and analysis: General election, 10 October 1974, Political Science Resources, , arhivat din original la , accesat în
  23. ↑ Crabbe (1994), p. 17.
  24. ↑ Royal Assent, BBC News, , arhivat din original la , accesat în
  25. ↑ UK Politics: Dewar appointed First Minister, BBC News, , arhivat din original la , accesat în
  26. ↑ Brief overview – Government of Wales Act 2006, Welsh Assembly Government, arhivat din original la , accesat în
  27. ↑ Northern Ireland Act 1998, Office of Public Sector Information, arhivat din original la , accesat în
  28. ↑ Durkin, Mary; Gay, Oonagh (), The Royal Prerogative (PDF), House of Commons Library, arhivat din original (PDF) la , accesat în
  29. ↑ Dyer, Clare (), „Mystery lifted on Queen's powers”, The Guardian, arhivat din original la , accesat în
  30. ↑ Orders of Chivalry, The UK Honours System, , arhivat din original la , accesat în
  31. ↑ Halsbury's Laws of England, volumul 8(1): „Constitutional Law and Human Rights”, paragraful 382
  32. ↑ „Revealed: Queen's sweeping immunity from more than 160 laws”. The Guardian (în engleză). . Accesat în .
  33. ↑ Cannon & Griffiths (1988), pp. 13–17.
  34. ↑ Cannon & Griffiths (1988), pp. 102–127.
  35. ↑ Fraser (1975), pp. 30–46.
  36. ↑ Fraser (1975), pp. 54–74.
  37. ↑ Fraser (1975), pp. 77–78.
  38. ↑ Fraser (1975), pp. 79–93.
  39. ↑ Ashley (1998), pp. 595–597.
  40. ↑ Fraser (1975), pp. 96–115.
  41. ↑ Fraser (1975), pp. 118–130.
  42. ↑ Fraser (1975), pp. 133–165.
  43. ↑ Cannon & Griffiths (1988), p. 295; Fraser (1975), pp. 168–176
  44. ↑ Fraser (1975), pp. 179–189.
  45. ↑ Cannon & Griffiths (1988), pp. 194, 265, 309.
  46. ↑ Ashley (1998), pp. 636–647; Fraser (1975), pp. 190–211
  47. ↑ Cannon & Griffiths (1988), pp. 1–12, 35.
  48. ↑ Tarrance, David (). „The coronation: history and ceremonial” (PDF). Research Briefing. House of Commons Library. p. 8. Arhivat din original (PDF) la .
  49. ↑ Weir (1996), pp. 164–177.
  50. ↑ Ashley (1998), pp. 390–395.
  51. ↑ Ashley (1998), pp. 400–407; Weir (1996), pp. 185–198
  52. ↑ Cannon & Griffiths (1988), p. 170.
  53. ↑ Ashley (1998), pp. 407–409; Cannon & Griffiths (1988), pp. 187, 196
  54. ↑ Ashley (1998), pp. 409–412.
  55. ↑ Ashley (1998), pp. 549–552.
  56. ↑ Ashley (1998), pp. 552–565.
  57. ↑ Ashley (1998), pp. 567–575.
  58. ↑ Royal Arms, Styles, and Titles of Great Britain: Westminster, 20 October 1604
  59. ↑ Fraser (1975), pp. 214–231.
  60. ↑ Cannon & Griffiths (1988), pp. 393–400.
  61. ↑ Fraser (1975), p. 232.
  62. ↑ Fraser (1975), pp. 242–245.
  63. ↑ Cannon & Griffiths (1988), pp. 439–440.
  64. ↑ Cannon & Griffiths (1988), pp. 447–448.
  65. ↑ Cannon & Griffiths (1988), pp. 460–469.
  66. ↑ Sir Robert Walpole, BBC, arhivat din original la , accesat în
  67. ↑ Ashley (1998), pp. 677–680.
  68. ↑ Cannon & Griffiths (1988), pp. 530–550.
  69. ↑ Fraser (1975), pp. 305–306.
  70. ↑ Fraser (1975), pp. 314–333.
  71. ↑ Statute of Westminster 1931, Government of Nova Scotia, , arhivat din original la , accesat în
  72. ↑ Justice Rouleau in O'Donohue v. Canada Arhivat în , la Wayback Machine., 2003 CanLII 41404 (ON S.C.)
  73. ↑ Zines, Leslie (). The High Court and the Constitution (ed. 5th). Annandale, Noua Galie de Sud: Federation Press. p. 314. ISBN 978-1-86287-691-0.; Corbett, P.E. (), „The Status of the British Commonwealth in International Law”, University of Toronto Law Journal, 3 (2): 348–359, doi:10.2307/824318, JSTOR 824318; Scott, F.R. (ianuarie 1944), „The End of Dominion Status”, American Journal of International Law, 38 (1): 34–49, doi:10.2307/2192530, JSTOR 2192530; R v Foreign Secretary; Ex parte Indian Association (1982). QB 892 at 928; as referenced in High Court of Australia: Sue v Hill HCA 30; 23 June 1999; S179/1998 and B49/1998 Arhivat în , la Wayback Machine.
  74. ↑ Matthew, H. C. G. (septembrie 2004). „Edward VIII”. Oxford Dictionary of National Biography (ed. online). Oxford University Press. doi:10.1093/ref:odnb/31061. (Necesită abonament sau apartenență la sistemul britanic de biblioteci publice.)
  75. ↑ Matthew, H.C.G. (septembrie 2004). „George VI”. Oxford Dictionary of National Biography (ed. online). Oxford University Press. doi:10.1093/ref:odnb/33370. (Necesită abonament sau apartenență la sistemul britanic de biblioteci publice.)
  76. 1 2 Boyce, Peter John (). The Queen's Other Realms: The Crown and Its Legacy in Australia, Canada and New Zealand. Federation Press. p. 41. ISBN 9781862877009. Accesat în .
  77. 1 2 Head of the Commonwealth, Commonwealth Secretariat, arhivat din original la , accesat în
  78. ↑ Sayer, Jane E. (septembrie 2004). „Adrian IV”. Oxford Dictionary of National Biography (ed. online). Oxford University Press. doi:10.1093/ref:odnb/173. (Necesită abonament sau apartenență la sistemul britanic de biblioteci publice.) (Subscription required)
  79. ↑ Flanagan, M. T. (septembrie 2004). „Dermot MacMurrough”. Oxford Dictionary of National Biography (ed. online). Oxford University Press. doi:10.1093/ref:odnb/17697. (Necesită abonament sau apartenență la sistemul britanic de biblioteci publice.) (Subscription required)
  80. ↑ Flanagan, M. T. (). „Clare, Richard fitz Gilbert de, second earl of Pembroke (c.1130–1176)”. Oxford Dictionary of National Biography (ed. online). Oxford University Press. doi:10.1093/ref:odnb/17697. (Necesită abonament sau apartenență la sistemul britanic de biblioteci publice.) (Subscription required)
  81. ↑ Ives, E. W. (septembrie 2004). „Henry VIII”. Oxford Dictionary of National Biography (ed. online). Oxford University Press. doi:10.1093/ref:odnb/12955. (Necesită abonament sau apartenență la sistemul britanic de biblioteci publice.) (Subscription required)
  82. ↑ Seely, Robert (), Can the Windsors survive Diana's death?, Britannia Internet Magazine, arhivat din original la , accesat în
  83. ↑ Grice, Andrew (), „Polls reveal big rise in support for monarchy”, The Independent, arhivat din original la , accesat în ; Monarchy poll, Ipsos MORI, aprilie 2006, arhivat din original la , accesat în ; Monarchy Survey (PDF), Populus Ltd, , p. 9, arhivat din original (PDF) la , accesat în ; Poll respondents back UK monarchy, BBC News, , arhivat din original la , accesat în
  84. ↑ Smith, Matthew (). „Britain may look united in grief – but polling shows a growing generational divide”. The Guardian. Accesat în .
  85. ↑ Serhan, Yasmeen (). „Why Prince Harry's Unsparing Attacks Did Little to Dent the Royal Family's Popularity”. Time. Arhivat din original la . Accesat în .
  86. ↑ British Monarchy Poll (PDF), YouGov, arhivat din original (PDF) la , accesat în
  87. ↑ Queen and the Church of England, Official website of the British Monarchy, arhivat din original la , accesat în ; Roles and Responsibilities: Overview, The Archbishop of Canterbury, arhivat din original la , accesat în
  88. ↑ Queen and Church of Scotland, Official website of the British Monarchy, arhivat din original la , accesat în ; Queen, State and Kirk, Church of Scotland official website, arhivat din original la , accesat în
  89. ↑ Torrance, David (). „The line of succession”. House of Commons Library.
  90. 1 2 Accession, Official website of the British Monarchy, arhivat din original la , accesat în
  91. ↑ Coronation, Official website of the British Monarchy, arhivat din original la , accesat în
  92. ↑ Girls Equal in British throne succession, BBC News, , arhivat din original la , accesat în
  93. ↑ „Succession to the Crown Act 2013 – Explanatory Notes”. Parliament of the United Kingdom. Accesat în .
  94. ↑ Baby destined to become a monarch, ITV News, , arhivat din original la , accesat în
  95. ↑ Regency Act 1953, Ministry of Justice, arhivat din original la , accesat în
  96. ↑ Queen and Government: Counsellors of State, Official website of the British Monarchy, arhivat din original la , accesat în
  97. ↑ Ward, Victoria (), „Princess Beatrice 'to become counsellor of state' for King Charles III”, The Telegraph, The Daily Telegraph, arhivat din original la , accesat în
  98. ↑ „Princess Anne and Prince Edward to become stand-ins for King”. BBC News. . Arhivat din original la . Accesat în .
  99. ↑ „Counsellors of State Act 2022”. National Archive. Arhivat din original la . Accesat în .
  100. 1 2 Royal Finances: The Civil List, Official website of the British Monarchy, arhivat din original la , accesat în
  101. ↑ Royal funding changes become law, BBC News, , arhivat din original la , accesat în
  102. ↑ The Sovereign Grant Act 2011 (Change of Percentage) Order 2017. UK Parliament. . ISBN 9780111156957.
  103. 1 2 „Our Annual Report 2021/22 | Our Annual Report 2021/22”. www.thecrownestate.co.uk. Arhivat din original la . Accesat în .
  104. ↑ FAQs, Crown Estate, arhivat din original la , accesat în
  105. ↑ Emma.Goodey (). „Financial reports 2021–22”. The Royal Family (în engleză). Arhivat din original la . Accesat în .
  106. ↑ Accounts, Annual Reports and Investments, Duchy of Lancaster, , arhivat din original la , accesat în
  107. ↑ Royal Finances: Privy Purse and Duchy of Lancaster, Official web site of the British Monarchy, arhivat din original la , accesat în
  108. ↑ Osborne, Hilary (), „Revealed: Queen's private estate invested millions of pounds offshore”, The Guardian, arhivat din original la , accesat în
  109. ↑ FAQs, Royal Collection, arhivat din original la , accesat în
    Royal Collection, Royal Household, arhivat din original la , accesat în
  110. 1 2 The Royal Residences: Overview, Royal Household, arhivat din original la , accesat în
  111. ↑ Royal Finances: Taxation, Official web site of the British Monarchy, arhivat din original la , accesat în
  112. ↑ „Royal finances”. Republic. . Arhivat din original la . Accesat în .
  113. ↑ Serafin, Tatiana (). „The World's Richest Royals”. Forbes. Arhivat din original la . Accesat în .
  114. ↑ Darnton, John (), „Tax Report Leaves Queen's Wealth in Dark”, The New York Times, arhivat din original la , accesat în
  115. ↑ „£2m estimate of the Queen's wealth 'more likely to be accurate'”, The Times, p. 1, ; Pimlott (2001), p. 401
  116. ↑ Cifrele de inflație UK CPI disponibile de la Gregory Clark (2015), "The Annual RPI and Average Earnings for Britain, 1209 to Present (New Series)" MeasuringWorth.
  117. ↑ „The Queen net worth — Sunday Times Rich List 2020”, The Sunday Times, ISSN 0140-0460, arhivat din original la , accesat în
  118. 1 2 „Buckingham Palace”, Official website of the British Monarchy, The Royal Household, arhivat din original la , accesat în
  119. 1 2 „Windsor Castle”, Official website of the British Monarchy, The Royal Household, arhivat din original la , accesat în
  120. ↑ „The Palace of Holyroodhouse”, Official website of the British Monarchy, The Royal Household, arhivat din original la , accesat în
  121. 1 2 „Royal Residences: St. James's Palace”, Official website of the British Monarchy, The Royal Household, arhivat din original la , accesat în
  122. ↑ „Ambassadors credentials”, Official website of the British Monarchy, The Royal Household, arhivat din original la , accesat în
  123. ↑ A brief history of Historic Royal Palaces, Historic Royal Palaces, arhivat din original la , accesat în
  124. ↑ „The London Gazette, Supplement 63812, Page 2”. The Gazette. . Arhivat din original la . Accesat în .
  125. ↑ Fraser (1975), p. 180.
  126. ↑ Royal Styles: 1521–1553, Archontology, , arhivat din original la , accesat în
  127. ↑ Berry, Ciara (). „Passports”. The Royal Family (în engleză). Official web site of the British Monarch. Arhivat din original la . Accesat în .; Thorpe, Robert (). A commentary on the treatises entered into between his Britannic majesty, and his most faithful majesty ... his catholic majesty ... and ... the king of the Netherlands ... for the purpose of preventing their subjects from engaging in any illicit traffic in slaves (în engleză). p. 1. Accesat în .
  128. ↑ Panton, James (). Historical Dictionary of the British Monarchy (în engleză). Scarecrow Press. p. 392. ISBN 9780810874978. Accesat în .
  129. ↑ Royal Titles Bill Arhivat în , la Wayback Machine.. Hansard, 3 March 1953, vol. 512, col. 251
  130. ↑ Royal Style and Title Arhivat în , la Wayback Machine.. Hansard, 15 April 1953, vol. 514, col. 199
  131. 1 2 Union Jack, The Royal Household, arhivat din original la , accesat în
  132. ↑ Royal Standard, Official website of the British Monarchy, arhivat din original la , accesat în

Bibliografie

[modificare | modificare sursă]

Lectură suplimentară

[modificare | modificare sursă]

Vezi și

[modificare | modificare sursă]

Legături externe

[modificare | modificare sursă]
Wikicitat
Wikicitat
La Wikicitat găsiți citate legate de Monarhia Regatului Unit.
Commons
Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Monarhia Regatului Unit
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Monarhia_Regatului_Unit&oldid=17946465