Sari la conținut

Marcu Cercel

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Marcu Cercel

Sigiliu heraldic al lui Marcu Cercel, folosit în timpul exilului său în Boemia.[1]
Date personale
Născutanii 1580 Modificați la Wikidata
Decedatanii 1620 (40 de ani) Modificați la Wikidata
Dezna, Imperiul Otoman Modificați la Wikidata
PărințiPetru Cercel Modificați la Wikidata
Ocupațiemercenar
Pretendent la tron Modificați la Wikidata
Apartenență nobiliară
Familie nobiliarăDinastia Drăculeștilor
Domn al Moldovei (contestat)
Domnieiulie 1600 – septembrie 1600
(în numele lui Mihai Viteazul)
PredecesorMihai Viteazul
SuccesorIeremia Movilă
Semnătură
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Marcu Cercel, cunoscut și ca Marco Cercel, Marcu-Vodă sau Marcu Voievodul (în maghiară Markó vajda, în italiană Marco Circelli;[2] n. anii 1580 – d. anii 1620, Dezna, Imperiul Otoman), a fost un aventurier muntean care a deținut domnia Moldovei în perioada iulie–septembrie 1600.

Tatăl său, Petru Cercel, a fost domn al Țării Românești în anii 1580 și este considerat fiu nelegitim al lui Pătrașcu cel Bun. Această filiație ar implica faptul că Marcu era nepotul lui Mihai Viteazul, care între 1599 și 1601 a reușit să exercite controlul asupra Țării Românești, Moldovei și Principatului Transilvaniei, situație în care Marcu ar fi acționat ca reprezentant al său sau ca un co-domn regional. Nu se cunoaște cu exactitate cine a fost mama lui Marcu, însă este probabil să fi fost albaneză și înrudită cu familia Köprülü; este posibil să fie aceeași persoană cu Doamna Stanca, care s-a căsătorit ulterior cu Aron Vodă, de asemenea domn al Moldovei.

Marcu a avut primele sale angajamente militare în timpul războaielor din anii 1600 pentru Moldova, când a fost alungat de armata polonă. S-a refugiat în Transilvania înainte de 1601, iar după uciderea lui Mihai Viteazul s-a raliat Sfântului Imperiu Roman, aflat în conflict cu Imperiul Otoman în cadrul Războiului cel Lung. În 1602 a primit o funcție militară minoră în armata imperială, sub comanda lui Giorgio Basta, participând la luptele de la Teișani, unde a contribuit la înfrângerea tătarilor crimeeni.

Ulterior a renunțat la planurile de a obține tronul Țării Românești, cedându-l unui alt favorit al Habsburgilor, Radu Șerban. Tentativele sale ulterioare de a invada Moldova din Transilvania au fost zădărnicite de răscoala lui Bocskai, în cursul căreia și-a pierdut și controlul asupra posesiunilor sale transilvănene. A trăit apoi timp de mai mulți ani în Boemia austriacă, la curtea lui Sigismund Báthory.

În anii 1610, Cercel și-a schimbat alianța și a devenit favoritul lui Gabriel Bethlen; acest prinț rebel al Transilvaniei l-a recomandat și otomanilor. Ultima sa încercare de a urca pe tronul Moldovei s-a încheiat în 1618, când Cercel s-a stabilit în Transilvania. A trăit cât să vadă Revolta Boemiei și Războiul de Treizeci de Ani, acționând ca agent al lui Bethlen la Praga. A fost recompensat pentru rezultatele obținute în timpul acestei misiuni, devenind proprietarul moșiei Dezna. A fost căsătorit de două ori, a doua oară cu Druzsina Bogáthy, o nobilă maghiară.

Biografie

[modificare | modificare sursă]

Origini și copilărie

[modificare | modificare sursă]
Domnul Petru Cercel în Biserica Domnească din Târgoviște (frescă din anii 1690)

Marcu s-a născut într-o perioadă în care cele două principate dunărene erau state tributare Imperiului Otoman, care exercita o influență tot mai accentuată asupra numirii domnilor locali. În calitate de pretendent la domnie, el își revendica descendența din vechea dinastie a Basarabilor, prin ramura cunoscută sub numele de Drăculești. Această revendicare se baza pe afirmația că Pătrașcu cel Bun, bunicul său patern, ar fi fost fiul lui Radu Paisie. Un anume domn Marco sau Marcu este menționat ca fiu și co-domn al lui Paisie. O scrisoare atribuită acestui „Io Marco voevod”, datată 1542,[3] a fost interpretată de istoricul Nicolae Iorga drept o posibilă referire la mult mai tânărul Cercel.[4] Soarta acestei figuri istorice rămâne neclară: unii autori au emis ipoteza că ar fi trecut la islam după căderea lui Paisie, în timp ce alții consideră că ar fi fost, de fapt, aceeași persoană cu Pătrașcu.[5] Cel puțin într-o ocazie, Petru Cercel s-a autointitulat nepot al lui Radu Paisie.[6]

Dintre copiii legitimi ai lui Pătrașcu, primul care a domnit în Țara Românească a fost Vintilă, care a ocupat tronul doar pentru câteva zile, în 1574.[7] El și Petru Cercel erau, probabil, frați buni, ambii născuți din căsătoria lui Pătrașcu cu Voica,[8] deși istoricul Ștefan Pascu susține că numai Petru ar fi fost fiul acesteia.[9] Mult mai cunoscutul Mihai Viteazul este considerat, în general, a fi rezultat din căsătoria sau relația domnului Pătrașcu cu Teodora, ceea ce l-ar face frate vitreg al lui Petru Cercel și unchi al lui Marcu Cercel.[10] Această filiație a fost susținută chiar de Mihai, care în 1594 s-a referit la Petru drept „fratele Măriei Mele”.[11] Totuși, cel puțin o relatare din documente diplomatice engleze contestă originea lui Petru, afirmând că acesta nu ar fi fost fiul lui Pătrașcu, ci un grec din Moreea.[12]

Petru, care a urcat pe tronul Țării Românești în iulie 1583, a avut cel puțin trei fii, dintre care Marcu este cel mai cunoscut. Potrivit martorului ocular Franco Sivori din Genova, toți s-ar fi născut în 1583, din mame diferite, niciuna probabil căsătorită cu domnitorul. Sivori afirmă că Marcu a fost întâiul născut, urmat de Jonas sau Ionașcu și de Radulo sau Radu, rebotezat ulterior Petru.[13] Acesta din urmă este atestat și în alte documente, în principal ca intelectual cu preocupări cărturărești.[14] Nicolae Iorga și istoricul Stoica Nicolaescu menționează de asemenea existența a doi frați ai lui Marcu, însă îi numesc Dumitrașco și Ștefan.[15] Alți cercetători fie îi resping pe amândoi ca impostori,[16] fie îi consideră fii suplimentari ai lui Petru.[17] Un alt detaliu disputat la Sivori privește data nașterii. Cronicarul Ciro Spontone notează, în mod similar, că Marcu avea optsprezece ani în septembrie 1601,[18] afirmație susținută și de istoricul Constantin Rezachevici.[19] Alte opinii din istoriografie concluzionează însă că Marcu s-ar fi născut probabil înainte de încoronarea tatălui său.[20]

Reconstituire a unei plăci de teracotă de la Cerbureni (cca. 1585), posibil portret al lui Marcu Cercel tânăr

Domnul Petru a fost un creștin evlavios. Este posibil să se fi convertit la catolicism până în 1581[21] sau cel puțin să fi anunțat această intenție din motive oportuniste.[22] Unii istorici îl descriu drept un catolic atașat ideologiei Contrareformei, care însă a respectat și a protejat majoritara Biserică Ortodoxă din Țara Românească.[23] Alții îl consideră un ortodox care a rămas favorabil catolicismului și care ar fi dispus arderea pe rug a unor misionari protestanți.[24] Comportamentul său era, în alte privințe, incompatibil atât cu normele catolice, cât și cu cele ortodoxe. Surse otomane ale epocii sugerează că ar fi fost poligam, întreținând trei concubine, toate de origine turcă și musulmane apostate; în acest caz, Marcu, și posibil și cei doi frați ai săi, ar fi fost pe jumătate turci.[25] Potrivit lui Rezachevici, Marcu era „fiul lui Petru Cercel și al unei soții turcoaice (botezate), Sultana”.[26]

Un raport contemporan confirmă această versiune, descriindu-l pe Marcu drept „fiu” al familiei Köprülü, deci de origine turco-albaneză.[27] Petru Cercel ar fi putut avea și o soție oficială, al cărei nume apare ca „Stanca” și care este uneori identificată drept mama lui Marcu. Nu este clar dacă aceasta era un alt nume al Sultanei, o altă soție de origine turcă sau doar mama vitregă a lui Marcu, însă toate aceste variante sunt considerate de istorici drept ipoteze plauzibile.[28]

Nicolae Iorga propune că Marcu a fost numit după Prințul Marko, erou semi-legend ar al luptei antiotomane „pentru creștinătate”.[29] Celălalt nume al său provenea din cognomenul tatălui, cu sensul de „Cercel”, derivat din accesoriul distinctiv purtat de Petru.[30] Potrivit istoricului Maria-Venera Rădulescu, moștenitorul tronului și-ar fi petrecut primii ani la curtea domnească din Târgoviște. Ea consideră că un sit conex din Cerbureni ar putea conserva singurul portret cunoscut al lui Marcu, realizat în teracotă de meșteri italieni și reprezentându-l în copilărie.[31]

Prima mențiune documentară a lui Marcu îl indică drept ctitor sau restaurator al Bisericii Domnești din Târgoviște, proiect care a aparținut în realitate tatălui său.[32] Rădulescu identifică, de asemenea, indicii că Petru ar fi dorit ca fiul său să primească o educație clasică.[33] De la tatăl său, Marcu a primit un manuscris al Evangheliilor, copiat de Radu Grămăticul în perioada exilului acestuia alături de familia lui Pătrașcu.[34] Un registru al Colegiului Pontifical Grec Sfântul Atanasie din Roma sugerează că un Marco Baiboda di Blachia („Marcu Voievod al Valahiei”) a fost înscris acolo în 1585, dar indică și faptul că a părăsit instituția la scurt timp, refuzând să depună jurământul.[35]

„Prințișorul” orfan

[modificare | modificare sursă]

Această etapă a vieții sale s-a încheiat mai târziu, în 1585. Acuzațiile privind viața amoroasă a lui Petru Cercel și încurajarea apostaziei au dus la emiterea unei fatwa și au avut un rol semnificativ în decizia sultanului Murad al III-lea de a se distanța de vasalul său.[36] Toți fiii cunoscuți au devenit pretendenți proscriși după îndepărtarea tatălui lor de la domnie. Petru cel Bătrân s-a refugiat în Principatul Transilvaniei, însă a fost întemnițat acolo de partizani loiali Porții și transferat la fortăreața Hust. Potrivit lui Franco Sivori, Marcu și Jonas l-au urmat pe tatăl lor, care a obținut îndurare pentru ei. Ulterior, au intrat în suita lui Ferenc al II-lea, contele Kendi, care îi considera „ca pe propriii săi fii” și le-a acordat domiciliu la Dátos (Dătășeni).[37] Tot conform lui Sivori, fratele lui Marcu, Radu Petru, se afla la Istanbul ca protejat al ambasadorilor francezi.[38] Este de asemenea cert că Stanca s-a recăsătorit cu Aron Vodă, devenit domn al Moldovei în 1591.[39]

Papa Sixt al V-lea a obținut eliberarea lui Petru Cercel, permițându-i acestuia să caute azil în Uniunea Polono-Lituaniană.[40] Tot el a mituit autoritățile otomane și a aranjat ca fiii lui Petru să fie în continuare recunoscuți drept candidați valabili la tronul Țării Românești.[41] Ulterior, i-a oferit pe Jonas și Marcu drept ostatici Poloniei, însă Petru a evadat din detenție în timp ce această ofertă era încă analizată.[42]

Aflat încă la Dátos, Marcu a primit o educație multilingvă, fiind învățat să citească și să scrie în latină, maghiară și germană.[43] Din martie 1590, când Petru Cercel a fost ucis pe mare de către otomani,[44] Marcu a devenit succesorul său teoretic. Acești ani au coincis cu ascensiunea unchiului său, Mihai Viteazul, în ierarhia boierimii muntene și, la sfârșitul anului 1593, cu preluarea tronului Țării Românești de către acesta.

În 1597, după moartea lui Aron Vodă, Marcu s-a reunit cu mama sa vitregă, Stanca.[45] Cei doi s-au întors în Țara Românească, posibil împreună cu Jonas, și au fost primiți la curtea lui Mihai.[46] Cronicarul Ciro Spontone susține că Mihai l-ar fi adoptat pe Marcu și intenționa să-l facă ginerele său.[47] Totuși, până în 1598, Cercel promisese deja să se căsătorească cu Gerolama, o sclavă otomană și nepoata lui Aga Ömer, eunuc influent al Porții.[48]

Răscoala antiotomană a lui Mihai Viteazul și intrarea sa în Războiul cel Lung ca aliat al Sfântului Imperiu Roman au dus și la cucerirea Transilvaniei de către Țara Românească, în octombrie 1599. Logodna lui Marcu cu Gerolama s-a încheiat brusc, deși acesta încasase deja zestrea, fapt care l-a transformat într-un dușman personal al lui Ömer.[49] Cariera sa a atins apogeul în mai 1600, odată cu cucerirea Moldovei de către Mihai. Un raport al ambasadorului englez Henry Lello, redactat în martie 1599, sugerează că Marco ar fi fost pregătit pentru a prelua domnia Moldovei chiar înainte de cucerirea acesteia. Textul menționează că Mihai dorea să asigure Moldova ca legătură cu Țaratul Rusiei, după ce i se promiseseră 12.000 de cazaci de pe Don.[50]

Cu puțin timp înainte de declanșarea expediției, Mihai purta negocieri de pace cu otomanii. Domnul Moldovei, Ieremia Movilă, le-a urmărit de la distanță și a concluzionat că Mihai intenționa să-l înlăture. Tot potrivit lui Ieremia, candidatul lui Mihai ar fi fost o „rudă grecească”, etichetă pe care Rezachevici o consideră o desemnare falsă pentru Cercel.[51] În aceleași luni, Mihai a oferit tronul Moldovei și unui Ștefan Bogdan Sasul, fiul orfan al domnului Iancu Sasul.[52] După ce a renunțat la alte planuri de a-l face domn pe propriul său fiu, Nicolae Pătrașcu, Mihai l-a trimis în cele din urmă pe Marcu la Iași, pregătindu-l pentru încoronare.[53]

În cele din urmă a fost instituit un consiliu de regență, considerat în general ca fiind alcătuit din Andronic Cantacuzino, hatmanul Udrea Băleanu, spătarul Negrea și armașul Sava.[54] Mai multe surse îl menționează pe Marcu ca domn în exercițiu, înainte ca Ieremia să revină cu sprijin polon, una dintre numeroasele intervenții polone din regiune. Potrivit lui Constantin Rezachevici, regimul lui Mihai Viteazul trebuie interpretat ca o uniune dinastică: Nicolae Pătrașcu era domn al Țării Românești, Cercel conducea Moldova, iar Mihai era pretendentul la domnia Transilvaniei și „punctul de referință superior” pentru ceilalți doi.[55]

Cronica din secolul al XVIII-lea, Letopisețul Cantacuzinesc, susține că Marcu și Preda Buzescu au sosit la Iași „și au început a se veseli”, înainte de a fi alungați de Ieremia, iar „precum au venit cu bucurie, așa s-au întors cu rușine”.[56] Cronicarul moldovean Miron Costin notează că Marcu, sau Marcul vodă, a fost „domnișor” doar „o scurtă vreme”, dar și că domnia sa a fost omisă complet din listele de succesiune.[57]

Rezachevici stabilește datele de sfârșit ale domniei lui Marcu la 23 iulie și 4 septembrie 1600.[58] Înainte de a fi alungat din țară, este posibil să fi organizat acțiuni de rezistență împotriva polonilor. Johann Filstich consemnează că Marcu a comandat o parte a forțelor militare moldovene, dar a fost înfrânt cu ușurință de Stanisław Żółkiewski.[59] Această confruntare ar fi putut implica și un mercenar raguzan, Deli-Marko, cunoscut și ca Delmarco,[60] cu care domnul este uneori confundat, de pildă în lucrările lui Ilie Bărbulescu.[61] Unele surse otomane ale epocii îl desemnează de asemenea pe Cercel drept Deli-Marco, termen tradus de Nicolae Iorga ca „Marcu cel Viteaz”.[62]

Aliat Habsburgic

[modificare | modificare sursă]

Polonezii l-au alungat și pe Nicolae Pătrașcu de pe tronul Țării Românești, înlocuindu-l cu Simion Movilă. În Transilvania, regimul lui Mihai a fost destabilizat de o revoltă a nobilimii maghiare, care a obținut sprijinul generalului imperial Gheorghe Basta, confruntare cunoscută drept bătălia de la Mirăslău. Mihai s-a reconciliat pentru scurt timp cu Basta, dar a fost în cele din urmă asasinat de acesta la Câmpia Turzii, în septembrie 1601.

Marcu s-a desprins de familia lui Mihai și s-a raliat lui Basta, alăturându-se cartierului acestuia din cetatea Făgărașului. Scrisorile lui Basta confirmă prezența lui Marcu acolo la 5 septembrie și menționează totodată că o delegație de boieri munteni dorea să-l vadă pe Marcu domn. Această solicitare a fost însă contestată de alți boieri, care au obținut recunoașterea unui candidat mai experimentat, fostul paharnic Radu Șerban.[63]

În timpul interregnului, frații Cercel au devenit la rândul lor rivali. Un fiu al lui Petru Cercel, identificat de Ștefan Pascu drept Radu Petru, era favoritul polonilor pentru tronul Țării Românești.[64] Dumitrașco și Ștefan, care se declarau alți fii ai lui Cercel, au formulat de asemenea pretenții nereușite la tron în aceeași perioadă.[65] Primul se afla la curtea polonă, concurând pentru favoruri cu domnul Simion, în timp ce Ștefan activa în Țara Românească și printre haiducii din Pașalâcul Timișoarei.[66]

Până în 1602, Marcu și-a îndreptat din nou atenția către Moldova. Aceasta a presupus folosirea unui sigiliu heraldic cu bourul Moldovei și pasărea Țării Românești, aplicat pe scrisori redactate în limba maghiară, pe care le semna Marko vaijvoda Moldvania, respectiv în latină Marcus Vayvoda C. czel.[67]

În martie acelui an, regele Poloniei Sigismund Vasa a primit informații potrivit cărora Cercel strângea o armată de aproximativ 10.000 de mercenari sârbi și munteni, cu intenția de a recuceri Iașii.[68] În aprilie, acesta se afla alături de Giorgio Basta și de Radu Șerban la Sătmar.

O delegație de boieri moldoveni, înspăimântați de epurările violente ordonate de Ieremia Movilă, i-a cerut lui Basta să-l recunoască pe Marcu drept domn al Moldovei. Petiția a fost susținută de Radu Șerban, care spera astfel să scape de prezența lui Marcu.[69] Până în luna mai, Marcu adunase deja circa 10.000 de oameni pentru expediția plănuită.[70] Cu toate acestea, în iunie apare mențiunea unui „Marchiò di Bogdania” aflat la Istanbul, în anturajul ambasadorului Henry Lello. Așa cum arată Nicolae Iorga, această relatare nu se referă la Cercel, ci mai degrabă la rivalul său moldovean, Ștefan Bogdan.[71]

Până în septembrie 1602, Marcu era cunoscut ca fiind cantonat împreună cu armata imperială la Corona, unde Radu Șerban pregătea recucerirea Țării Românești. Marcu a participat la această acțiune, comandând o unitate de gardă formată din 3.000 de secui și 1.000 de pedeștri transilvăneni.[72] Trupele sale au apărat Teișaniul împotriva tătarilor crimeeni, alături de forțe conduse de Giorgio Basta, de principele Radu Șerban și de Stroe Buzescu.[73]

În cele din urmă, în ianuarie 1603, Marcu și-a condus trupele în Moldova. Împăratul Rudolf al II-lea a primit o scrisoare de la domnul Ieremia Movilă, care se plângea că aliatul muntean al împăratului provoca pagube peste graniță.[74] Basta i-a elogiat îndemânarea în organizarea raidurilor de haiduci, în cursul cărora Cercel a strâns diverse prăzi, însă în cele din urmă i-a ordonat să se retragă, temându-se de represalii polone.[75]

Din 1604, Marcu s-a confruntat cu răscoala lui Ștefan Bocskai din Transilvania și Ungaria Superioară, care l-a izolat de Moldova. O sursă menționează că Marcu, alături de contele Dampierre, Boldizsár Kornis și Pongrác Sennyey, a apărat cetatea Szepesváralja, astăzi Spišské Podhradie, împotriva trupelor conduse de Bocskai.[76]

Mai târziu, în 1604, Cercel a rămas blocat la Libochowitz, în Boemia austriacă, ca pensionar al Consiliului Aulic și membru al anturajului lui Sigismund Báthory.[77] Își pierduse controlul asupra trupelor sale transilvănene, care în 1605 au trecut de partea lui Ștefan Bocskai și au încercat să jefuiască Alba Iulia.[78] În 1606, Cercel se afla alături de Giorgio Basta și de Galeotto Barbiano di Belgiojoso la Cassovia, încercând să înlăture ocupația transilvăneană a orașului.[79]

Până în 1608, Marcu se afla la Praga și, după cum notează Nicolae Iorga, era privit drept un „al doilea Mihai”.[80] De asemenea, era pe punctul de a prelua tronul Moldovei de la Constantin Movilă, însă Radu Șerban a intervenit înainte ca acest lucru să se producă și l-a impus pe tron pe Mihail Movilă.[81]

Vărul îndepărtat și rivalul lui Marcu, Nicolae Pătrașcu, s-a stabilit la rândul său în teritoriile habsburgice, dar nu înainte de a încerca să-i ia tronul Țării Românești lui Radu Șerban. Potrivit relatărilor, a fost capturat și mutilat în cursul acestor evenimente.[82] Dintre ceilalți membri ai familiei lui Marcu care au supraviețuit, Stanca Cercel se afla în Țara Românească, ca oaspete al lui Radu Șerban; între timp, Matia al Austriei a încercat să obțină un salvconduct pentru slujitorii lui Marcu, pentru ca aceștia să o poată întâlni.[83]

Între timp, Ștefan Bocskai a fost proclamat principe al Transilvaniei și a confiscat toate bunurile lui Marcu, inclusiv o moșie la Alsóidecs (Ideciu de Jos).[84] În mai 1607, un nou principe, Sigismund Rákóczi, a confiscat și casa lui Cercel din Fehérvár.[85] Potrivit lui Nicolae Iorga, aceste pierderi au însemnat că Cercel trăia în mizerie.[86] Împăratul Rudolf al II-lea l-a luat în considerare pentru o căpitanie în Regatul Ungariei, însă la acel moment nu exista niciun post disponibil.[87]

Cu Bethlen

[modificare | modificare sursă]

În februarie 1610, împăratul Rudolf al II-lea a ordonat arestarea lui Marcu, fiind informat că munteanul ar fi implicat într-o conspirație. Acest complot ar fi urmărit proclamarea lui Báthory ca rege al Ungariei și plasarea unui regat redus în putere, alături de Transilvania, în tabăra otomană.[88] Eliberat în martie, după ce a fost supus unor interogatorii, Marcu se afla într-o stare de ruină financiară. În iulie, i-a adresat o petiție palatinului Ungariei, György Thurzó, în care își enumera serviciile aduse națiunii ungare și solicita acordarea unei funcții administrative remunerate.[89] Cererea sa a rămas fără răspuns, iar în 1612 a înaintat noi plângeri către Matia al Austriei, care între timp fusese încoronat împărat.[90]

La începutul anului 1613, Marcu a revenit pe frontul confruntării cu Báthory, solicitându-i lui Matia să-l numească la comanda corpului transilvănean loialist, rămas fără conducere după moartea lui Lajos Rákóczi.[91] După ce a preluat domnia Transilvaniei în octombrie, Gabriel Bethlen i-a informat pe aliații săi otomani că Matia ar fi dorit ca Cercel să fie instalat pe tronul Moldovei. Potrivit lui Bethlen, această intenție făcea parte dintr-o conspirație mai amplă, care îi implica și pe Radu Șerban și pe Gáspár Bekes.[92]

Cu toate acestea, registrele din Sighișoara (pe vremea aceea numită Schäßburg) arată că Marcu îi mituise pe trimisul otoman Iskender Pașa și pe fiul acestuia, în speranța de a le câștiga bunăvoința.[93] În 1616, în contextul unui nou război din Moldova, el s-a alăturat trupelor de mercenari ale lui Gabriel Bethlen.[94] Acest moment a marcat începutul orientării lui Marcu către noul front anti-habsburgic, consolidat de Bethlen. Marcu s-a mutat în Transilvania împreună cu mama sa, cu soția sa, decedată până în 1618, și cu o fiică.[95]

Potrivit notelor lăsate de aristocratul transilvănean János Kemény, Marcu a locuit inițial la Csúcs (Noșlac) și a intrat într-un conflict cu Kemény privind dreptul de proprietate asupra bisericii din Gerend (Lăpugiu de Jos).[96] În 1617, Bethlen l-a prezentat oficial drept candidatul său pentru domnia Moldovei sau a Țării Românești și și-a exprimat speranța că otomanii îl vor confirma.[97] În anul următor, cu sprijinul tacit al lui Bethlen, Lupu Mehedințeanu a declanșat o răscoală împotriva domnului Țării Românești, Alexandru Iliaș. Această situație a creat o nouă oportunitate pentru Cercel, însă Bethlen a ezitat între acesta și Gavril Movilă, fiul lui Simion Movilă.[98]

Tot în 1618, Marcu a călătorit la Istanbul, unde spera să obțină sprijinul sultanului Osman al II-lea împotriva aceluiași Movilă. Situația sa familială și problemele legate de moștenirea sa l-au determinat în cele din urmă să revină în Transilvania.[99] Până în 1619, implicarea lui Gabriel Bethlen în Războiul de Treizeci de Ani l-a readus pe Marcu în prim-planul vieții politice. Diverse rapoarte consemnează că Cercel a gestionat participarea transilvăneană și otomană la Revolta boemă.

Potrivit lui István Szamosközy, Marcu a sosit la Praga încă din iulie 1618 și ar fi obținut chiar de la rebeli promisiuni că îl vor face pe Bethlen conducător al Țărilor Boeme.[100] În discuțiile purtate cu Marcu, prințul de Thurn s-a angajat să ofere 100.000 de scuzi transilvănenilor, în schimbul deschiderii unui nou front împotriva Habsburgilor.[101] În schimb, tabăra imperială conta pe sprijinul a doi foști domni ai Țării Românești. Deveniți aliați, Nicolae Pătrașcu și Radu Șerban au negociat la rândul lor obținerea unei plăți pentru o intervenție polonă împotriva Transilvaniei.[102]

Serviciile lui Cercel au fost răsplătite de Gabriel Bethlen. În august 1619, Marcu a primit cetatea și domeniul Dezna, în comitatul Zaránd, iar în octombrie, pe când el se afla încă plecat, Stanca a primit stăpânirea provizorie asupra Sóspatakului (Șeușa), acordată de seniorul locului, canonicul Debreczeni.[103] Despre fostul domn se cunosc puține lucruri după întoarcerea sa în Transilvania, în afara faptului că s-a căsătorit a doua oară cu aristocrata Druzsina, sau Druzsiána, Bogáthy.[104] Moartea sa a survenit la un moment dat înainte de 1629, an în care Druzsina este menționată ca beneficiară a unei pensii de văduvă, acordată tot de Bethlen.[105] János Kemény relatează, cu o anumită rezervă („din câte îmi amintesc”), că Marcu și fiica sa ar fi fost oaspeți la nunta sa, desfășurată la Halmi (Halmeu), la 14 iunie 1632.[106]

Druzsina a moștenit domeniul Dezna și a locuit acolo până în 1656.[107] Fratele supraviețuitor al lui Cercel, Radu Petru, ar fi încercat o ultimă dată să obțină domnia în 1611.[108] Înainte de 1620, el l-a sprijinit pe unul dintre domnii vremelnici ai Țării Românești, Radu Mihnea, care l-a numit postelnic adjunct și i-a acordat stăpânirea moșiei Belizvor din județul Mehedinți.[109] Radu Petru a preluat și satul Odobești, pe care susținea că îl cumpărase tatăl său, însă l-a pierdut sub domnia lui Alexandru al IV-lea Iliaș, care a reatribuit Odobeștiul lui Matei Basarab.[110] În 1629, Radu Petru a intrat în monahism, luând numele Partenie,[111] și este atestat în viață cel puțin până în 1634.[112]

Totuși, unele înregistrări din anii 1620 indică existența unui alt pretendent muntean numit Petru, stabilit în Rusia și cunoscut acolo și sub patronimicul Petrov. După cum observă istoricul Matei Cazacu, presupusul său tată „nu putea fi decât Petru Cercel”.[113]

În cultură

[modificare | modificare sursă]

La sfârșitul anilor 1860, Mihai Eminescu a început, fără a o finaliza, o piesă romantică ce îl are ca personaj pe un „Marcu Vodă”, atribuit în mod eronat drept fiu al lui Mihai Viteazul.[114] Proiectul purta titlul Mira, după protagonista feminină, fiica fictivă și nebună a domnului Ieremia.[115]

Reprezentări postume ale lui Marcu includ filmul din 1977 Buzduganul cu trei peceți, realizat de Constantin Vaeni. După cum notează criticul Eva Sîrbu, Marcu este interpretat de Andrei Finți ca un personaj al „tinereții impulsive și al devoțiunii curate”.[116]

Note

[modificare | modificare sursă]
  1. ↑ Cernovodeanu, Dan (). Știința și arta heraldică în România. București: Editura științifică și enciclopedică. p. 291.
  2. ↑ Rădulescu, p. 56
  3. ↑ Nicolaescu, p. 76–77
  4. ↑ Iorga (1898), p. 266–267
  5. ↑ Gheonea, Valentin (septembrie 1996). Un domnitor controversat — Radu Paisie. Magazin Istoric. p. 51.
  6. ↑ Pascu, p. 12
  7. ↑ Nicolaescu, pp. 297, 300; Pascu, pp. 84–86; Stănilă, p. 4
  8. ↑ Stănilă, pp. 4–5
  9. ↑ Pascu, pp. 12–14, 84
  10. ↑ Gane, pp. 106–107, 138–140; Nicolaescu, pp. 294, 297–301
  11. ↑ Pascu, pp. 86–87
  12. ↑ Mantran, Robert (). „Comptes rendus. L'Europe centrale à l'époque moderne. Documents sur les principautés roumaines” [Note și recenzii. Europa Centrală în epoca modernă. Documente referitoare la principatele române]. Annales. Économies, Sociétés, Civilisations (în franceză). vol. 23. p. 1172.
  13. ↑ Pascu, pp. 76–77, 90, 94–98, 251, 276; Rădulescu, pp. 50–51, 54, 55. See also Birtz, pp. 67–68; Stănilă, p. 6
  14. ↑ Birtz, p. 68; Pascu, pp. 96–97; Rădulescu, p. 54
  15. ↑ Iorga (1902), pp. IV, XXXVI, XLIV; Nicolaescu, p. 300; Pascu, p. 90
  16. ↑ Pascu, pp. 89–90; Rădulescu, p. 54
  17. ↑ Stănilă, p. 6
  18. ↑ Rădulescu, p. 57
  19. ↑ Pascu, pp. 91–92; Rezachevici (2000), p. 10
  20. ↑ Rădulescu, p. 54–55
  21. ↑ Stănilă, p. 7
  22. ↑ Pascu, pp. 21, 44–45, 53–55, 75, 142
  23. ↑ Luca, pp. 93–94
  24. ↑ Birtz, pp. 63–67
  25. ↑ Rădulescu, p. 52; Stănilă, pp. 5, 11
  26. ↑ Rezachevici (2000), p. 10
  27. ↑ Rădulescu, pp. 52, 60. Vezi și Iorga (1902), p. CXXXIII; Stănilă, p. 5
  28. ↑ Pascu, pp. 87–88; Rădulescu, pp. 52–53; Stănilă, p. 5
  29. ↑ Iorga (1934), p. 78
  30. ↑ Alexandru Graur, Nume de persoane, p. 70. Bucharest: Editura științifică, 1965. OCLC 3662349
  31. ↑ Rădulescu, passim
  32. ↑ Pascu, p. 43
  33. ↑ Rădulescu, pp. 54–55, 62
  34. ↑ Luca, p. 94; Pascu, pp. 84–85, 94
  35. ↑ Radu, I. (). Foștii elevi români-uniți ai școalelor din Roma. vol. II. Revista Observatorul. p. 274.
  36. ↑ Rădulescu, p. 52; Stănilă, p. 11
  37. ↑ Rădulescu, pp. 51, 53–54, 55. Vezi și Pascu, pp. 90–91, 94–95, 251
  38. ↑ Birtz, p. 67; Pascu, pp. 90–91, 95; Rădulescu, p. 51
  39. ↑ Pascu, pp. 88, 91; Rădulescu, pp. 52–53, 55, 60
  40. ↑ Birtz, pp. 61, 67; Pascu, pp. 75–77; Rădulescu, pp. 53–54
  41. ↑ Rădulescu, pp. 53–54
  42. ↑ Pascu, pp. 76–77, 90
  43. ↑ Pascu, pp. 90–91, 94–95; Rădulescu, p. 55
  44. ↑ Birtz, pp. 61–62, 67; Gane, pp. 111–112; Nicolaescu, p. 300; Pascu, pp. 82–83; Stănilă, pp. 11–12
  45. ↑ Pascu, p. 91; Rădulescu, p. 55
  46. ↑ Andreescu, p. 56; Pascu, p. 91; Rădulescu, p. 55
  47. ↑ Rădulescu, pp. 55–56
  48. ↑ Pedani, pp. 72–73
  49. ↑ Pedani, p. 73
  50. ↑ Andreescu, pp. 55–56
  51. ↑ Rezachevici (1979), p. 1333
  52. ↑ Iorga (1898), p. 254
  53. ↑ Rădulescu, p. 56; Rezachevici (2000), pp. 5, 8–11
  54. ↑ Lupaș, p. 178; Rădulescu, p. 56. Vezi și Rezachevici (1979), p. 1343 & (2000), p. 10
  55. ↑ Rezachevici (2000), pp. 5, 10
  56. ↑ Rădulescu, p. 56. Vezi și Lupaș, p. 178; Pascu, pp. 91–92; Rezachevici (2000), p. 10
  57. ↑ Rădulescu, p. 56; Rezachevici (2000), p. 10
  58. ↑ Rezachevici (2000), p. 10
  59. ↑ Rezachevici (2000), p. 10
  60. ↑ Rezachevici (1979), p. 1342
  61. ↑ Al. Grecu, "Relațiile Țării Românești și ale Moldovei cu Raguza ", in Studii. Revistă de Istorie și Filosofie, Vol. 2, Issue IV, October–December 1949, p. 116
  62. ↑ Iorga (1902), p. 115
  63. ↑ Pascu, p. 92; Rădulescu, p. 57
  64. ↑ Pascu, p. 95
  65. ↑ Iorga (1902), pp. IV, XXXVI, XLIV; Pascu, pp. 89–90; Rădulescu, p. 54
  66. ↑ Iorga (1902), pp. IV, XXXVI, XLIV; Pascu, pp. 89–90
  67. ↑ Rădulescu, pp. 58–59, 65
  68. ↑ Pascu, p. 92; Rădulescu, p. 57
  69. ↑ Pascu, p. 92; Rădulescu, pp. 57–58
  70. ↑ Iorga (1902), p. XVI
  71. ↑ Iorga (1898), p. 255
  72. ↑ Iorga (1902), pp. XVIII–XIX; Rădulescu, p. 58
  73. ↑ Iorga (1902), pp. XIX–XXI
  74. ↑ Rădulescu, p. 58. Vezi și Pascu, p. 92
  75. ↑ Iorga (1902), pp. VI, XVI
  76. ↑ Gyulaffi & Szilagyi, p. 38
  77. ↑ Pascu, p. 93; Rădulescu, pp. 58–59
  78. ↑ Gyulaffi & Szilagyi, pp. 53–54
  79. ↑ Iorga (1902), p. LXX
  80. ↑ Iorga (1902), p. LXX
  81. ↑ Iorga (1902), pp. LXX–LXXII
  82. ↑ Gane, pp. 210–211
  83. ↑ Rădulescu, p. 58
  84. ↑ Pascu, p. 93; Rădulescu, p. 58
  85. ↑ Rădulescu, p. 58
  86. ↑ Iorga (1934), p. 80
  87. ↑ Pascu, p. 93
  88. ↑ Pascu, p. 93; Rădulescu, p. 59
  89. ↑ Pascu, p. 93; Rădulescu, p. 59
  90. ↑ Rădulescu, p. 59
  91. ↑ Pascu, p. 93; Dragoș Lucian Țigău, "Between Ephemeralty and Fiction. Addenda to the History of the Bans of Caransebeș and Lugoj", în Banatica, Vol. 26, Partea II, 2016, p. 360
  92. ↑ Iorga (1902), p. 115
  93. ↑ Iorga (1902), pp. CXIV–CXV
  94. ↑ Pascu, p. 93
  95. ↑ Iorga (1902), p. CXXXIII; Rădulescu, pp. 60, 61
  96. ↑ Windisch, p. 31
  97. ↑ Ludovic Demény, "Erdély, Havaselve és Moldva kapcsolatai Bethlen Gábor idejében", în Igaz Szó, Vol. XXVIII, nr. 9, septembrie 1980, p. 262; Iorga (1902), pp. CXXXI, CXXXIII–CXXXIV, CXXXLX, CXL; Pascu, p. 93; Rădulescu, pp. 59–60
  98. ↑ Rezachevici, Constantin (). „Fenomene de criză social-politică în Țara Românească în veacul al XVII-lea”. Studii și Materiale de Istorie Medie. vol. IX. p. 68-69.
  99. ↑ Rădulescu, p. 60. Vezi și Iorga (1902), pp. CXXXIII, CXL
  100. ↑ Lupaș, p. 203
  101. ↑ Rădulescu, p. 60
  102. ↑ Göllner, Carl (). Beziehungen der Rumanischen Wojewoden Radu Șerban, Nicolae Petrașcu und Gaspar Graziani zur Milice chrétienne [Relațiile voievozilor români Radu Șerban, Nicolae Pătrașcu și Gaspar Graziani cu Milicea creștină] (în germană). vol. VI. Revue des Études Sud-est Européennes. p. 80-83.
  103. ↑ Rădulescu, pp. 60–61. See also Pascu, pp. 93–94
  104. ↑ Ősz, p. 102; Pascu, p. 94; Rădulescu, p. 61
  105. ↑ Rădulescu, p. 61. Vezi și Ősz, pp. 102, 105; Pascu, p. 94; Windisch, p. 1263
  106. ↑ Windisch, p. 152
  107. ↑ Ősz, pp. 102, 105
  108. ↑ Pascu, p. 95
  109. ↑ Pascu, pp. 95–96
  110. ↑ Stănilă, pp. 5–6
  111. ↑ Birtz, p. 68; Pascu, pp. 96–97; Stănilă, p. 6
  112. ↑ Birtz, p. 68
  113. ↑ Cazacu, Matei, (1993) "Familles de la noblesse roumaine au service de la Russie, XVe–XIXe siècles", în Cahiers du Monde Russe et Soviétique, Vol. 34, nr. 1, pp. 213–214
  114. ↑ Alexandru Piru, "La apariția volumului 8 din Opere. Eminescu dramaturg", in România Literară, Issue 38/1988, p. 12
  115. ↑ Țeposu, Radu G. (). Chipul din castel. vol. XV, nr. 1. Amfiteatru. p. 3.
  116. ↑ Sîrbu, Eva (august 1977). „În premieră. Buzduganul cu trei peceți”. Cinema. vol. XV. p. 24.

Bibliografie

[modificare | modificare sursă]
  • Andreescu, Ștefan (). Comerțul danubiano-pontic la sfârșitul secolului al XVI-lea: Mihai Viteazul și 'drumul moldovenesc'. vol. XV. Studii și Materiale de Istorie Medie. p. 41-60. 
  • Birtz, Mircea Remus (). Un precursor nostalgic: Principele renascentist Petru Cercel. vol. II. Caietele OBSS. p. 61-68. 
  • Gane, Constantin (). Trecute vieți de doamne și domnițe. vol. I. București: Luceafărul S.A. 
  • Gyulaffi, Lestár; Szilagyi, Sandor (). Történelmi maradványai (în maghiară). vol. XXXIII. Monumenta Hungariae Historica 2. Scriptores. p. 1-80. 
  • Nicolae Iorga:
    • Pretendenți domnesci în secolul al XVI-lea. București: Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1898. OCLC 249346785
    • "Prefață", în Studiĭ și documente cu privire la istoria romînilor. IV: Legăturile Principatelor romîne cu Ardealul; de la 1601 la 1699. Povestire și izvoare, pp. I–CCCXIX. București: Stabilimentul grafic I. V. Socec, 1902. OCLC 895358710
    • Legături descoperite de D. M. Beza cu mănăstirile Meteorele din Tesalia. Cu o notă despre Nicolae-Vodă Petrașcu, fiul lui Mihai. București: Monitorul Oficial & Cartea Românească, 1934.
  • Luca, Constantin (). Activitatea ctitoricească a lui Petru Cercel (1583–1585). Expresie a unei politici culturale consecutive. nr. 1-4. Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice. p. 93-101. 
  • Lupaș, Ioan (). Studii, conferințe și comunicări istorice. vol. II. Cluj: Tipografia Cartea Românească. OCLC 933395883. 
  • Nicolaescu, Stoica (). Documente slavo-române cu privire la relațiile Țării Românești și Moldovei cu Ardealul în sec. XV și XVI. Privilegii comerciale, scrisori domnești și particulare din archivele Sibiului, Brașovului și Bistriței din Transilvania. București: Lito-Tipografia L. Motzătzeanu. OCLC 767577459. 
  • Ősz, Sándor-Előd (). „Miről álmodik a lelkipásztor? Telegdi T. István alpestesi lelkész álomfeljegyzései”. Theologia Reformata Transylvanica (în maghiară). vol. 62, nr. 1. p. 98-106. 
  • Pascu, Ștefan (). Petru Cercel și Țara Românească la sfârșitul sec. XVI. Sibiu: Editura Cartea Românească. OCLC 869202971. 
  • Pedani, Maria Pia (). „Veneziani a Costantinopoli alla fine del XVI secolo”. Quaderni di Studi Arabi (în italiană). vol. 15. p. 67-84. 
  • Rădulescu, Maria-Venera (). Marcu, fiul principelui Petru Cercel (1583–1585). Cahle medievale descoperite la Cerbureni, jud. Argeș, și la Târgoviște, jud. Dâmbovița (Curtea Domnească și zona Bisericii Stelea). vol. XXV. Muzeul Național. p. 47-66. 
  • Constantin Rezachevici:
    • "Documentar. Luptele hatmanului Jan Zamoyski cu Mihai Viteazul într-o tipăritură rară din biblioteca Zamoyski (Broșura căpitanului Stanislaw Bartholan din 1601)", în Revista de Istorie, Vol. 32, nr. 7, iulie 1979, pp. 1327–1349.
    • "Mihai Viteazul: itinerarul moldovean", în Magazin Istoric, mai 2000, pp. 5–11.
  • Adrian Stănilă, "Femeile din viața lui Petru Cercel", în Revista Hiperboreea, Vol. II, nr. 3, 2013, pp. 4–13.
  • Windisch, Éva (). Kemény János és Bethlen Miklós művei. Magyar Remekírók (în maghiară). Budapesta: Szépirodalmi Könyvkiadó. ISBN 963-15-1495-1. 
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Marcu_Cercel&oldid=18042877