- Calculus: Derivatives 1

Fie şi numai ca joc al minţii, matematica ar fi utilă. Dar ea e mult mai mult. E necesară. E felul în care putem înscrie şi nu descrie, viaţa, mişcarea.

Orice mărime, inertă, din fizică, prinde viaţă, se mişcă, derivând-o în funcţie de timp. Nici o altă valoare din fizică nu reuşeşte să dea viaţă, să deriveze, decât acest atât de nepipăibil, de lipsit de substanţă: TIMP.



În imaginile de mai sus, pe axa verticala (ordonată) - f(x), f(a), f(ţ) - putem pune orice cantitate: kilometri, kilograme, coulombi, etc. (de fapt: spaţiu, masă, cantitate de electricitate, etc.); pe axa orizontală (abscisa), alceva decât TIMP neputând a fi imaginat decât în abstract, în matematică.

Rezultă, deci - cum ştim deja - că singur TIMPUL dă măsura tuturor lucrurilor.
În nemişcare un lucru nu există decât în percepţia şi conştiinţa (acolo unde şi acestea, există) a acelor lucruri ce, ele însele, consumă timp.

În fizică tot ce se mişcă este f(t).

Stabilopozi

M-am născut… De fapt, nu “m-am” ci “m-a” născut în Bucureşti.
Marea, am văzut-o prima oară acum aproape jumăta’ de secol (1960 - n-aveam decât vreo şapte anişori), alb-negru, la un televizor “Record”.
Pentru a o vedea pe viu (cum zicem astăzi: life) a trebuit să mai aştept vreo şapte.

La plajă mai fusesem: nisip.

…Şi gârlă mai văzusem dar nu atât de mare.

Ce pân’ atunci nu mai văzusem, erau stabilopozii.
Chiar şi cuvântul ”stabilopod” îl auzeam pentru întâia oară.

…Un stabilopod, doi stabilopozi…
…Substantiv comun de genul masculin…
…Nu neutru ca “un pod, două poduri”…

Au trecut de atunci de încă cinci ori câte şapte ani, mergand apoi, în fiecare an. până acum de-doi-ori-şapte.
Stabilopozii continuă să mă fascineze.

Stabilopozii sunt nişte patrupezi “beton”, cu inimă de piatră, fără cap şi fără coadă.

Dacă e să ne luăm după regula nescrisă şi care, se pare, vine tocmai de la Facerea Lumii, regula prin care diferenţiem şi alte cataroaie (cum ar fi stalactitele şi stalacmitele), stabilopozii, făcuti grămadă la margine de lume, veşnic expuşi intemperiilor (valuri, soare, vânt…) şi de aceea chei (adică chelioşi) ca-n palmă (ce bine-ar fi dacă şi palma noastră ar fi, când vrem să dăm câte-o scatoalcă unora, beton) sunt plasaţi întotdeauna deasupra.

Dedesupt (şi tot grămadă), veşnic ude (datorită valurilor), cu plete lungi de vegetaţie marină (desigur: pe picioare), se află ele: stabilopoadele.

Nevestele lor, sau… prietenele lor, sau… colegele lor, sau… ce-or fi, în fine, sunt patrupede beton, cu inima de piatra, bla-bla…, bla-bla…

Priviţi din depărtare, par nişte monştri…
Eu îi prefer, totusi, jigodiilor cu şapte capete (cu şapte guri şi şapte burţi şi paişpe mâini, dar făr-de coloană vertebrală): parlamentari şi parlamentăridzi “beton”, nemiri… nemernici membri în guvern-”beton”, afacerişti şi-afacerizde-aşijderea: “beton”.
…Şi nu pentru că nu au cap (sau poate tocmai de-aia) ci pentru că-s “stabilo” şi pentru că, de piatră, cum, necum, au inimă.