De ce ai fi gol?

E ca atunci când mai eşti sigur că există o treaptă şi calci în gol

E ca atunci când te trezeşti în toi de noapte după ce ai avut senzaţia că pici în gol

E ca atunci când vrei să bei din pahar şi observi că e gol

E ca atunci când arunci o privire în locul din dreapta şi realizezi că e gol

E ca atunci când te treceau ape călduţe prin stomac şi acum eşti gol

E ca atunci când în zori de zi visul era aşa plin de detalii şi la miezul zilei e gol

E ca atunci când stai în mijlocul mulţimii îmbrăcate şi tu eşti gol

De ce nu faci nimic în privinţa asta?

Supernatural

Vă puteţi imagina cum m-am simţit în ziua în care am aflat că dorinţele şi idealurile mele întrec noţiunea de „omenesc posibil”? Slabă. Dar puteţi ghici cum m-am simţit când am realizat că n-am nevoie de ele pentru a fi fericită? Întreagă.
Am socotit că nu am nevoie să zbor pentru a simţi că plutesc. Nu am nevoie să levitez pentru a nu simţi pământul sub picioarele mele. Nu trebuie să omor gravitaţia pentru a simţi cum norii pufoşi îmi gâdilă faţa. Am nevoie de iubire, motivaţie şi perseverenţă. Nimic supraomenesc.

Am ajuns la concluzia că nu trebuie să mă apropii de soare pentru a simţi că ard. Că nu trebuie să merg la sursă pentru a mă umple de lumină. În schimb, am nevoie de o mână care stă întinsă nu numai ca să ceară, ci ca să şi dea. De un ceas care nu va şti numai să ticăie, ci şi să aştepte. Nimic ce ţine de supranatural.

Am învăţat că nu îmi trebuie super-viteză pentru a străbate lumea într-o secundă. Nu este necesar să străbat fizic sute de kilometrii într-o secundă pentru a fi aproape de cineva. Am nevoie de dorinţă si de dor şi, într-o clipă, o să-l simt aproape. E nevoie de o singură vorbă pentru ca o distanţă mare să de dizolve brusc. De nicio altă superputere.

M-am gândit că nu e nevoie să fiu făcută din oţel pentru a fi impenetrabilă. Nici nu-mi trebuie armament supraomenesc pentru a răni pe cineva.

Cele mai bune puteri nu vin când te scalzi în deşeuri toxice, la ploile de meteoriţi sau la exploziile solare. Ele vin când lupţi pentru ele, când eşti determinat să te cunoşti mai bine şi când simţi că ai nevoie de o schimbare.

Atunci da!

Când te simţi gol şi tot ce te umplea vreodată te-a lăsat ca o fântână secată,

Când îţi priveşti mâna cum tremură şi realizezi că nu vei mai putea mângâia vreodată firav,

Când vrei să străbaţi munţii dar tot ce poţi străbate e jumătate de odaie prăfuită de negurile vremii,

Când, în sfârşit, vrei să înţelegi privirile dar tot ce poţi vedea este umbra unui chip,

Când ai impresia că ziua de azi este preludiul anticamerei întunecoase de mâine,

Când îţi priveşti reflecţia şi realizezi că întotdeauna este loc de mai rău,

Când simţi că duci pe umeri greutatea unei întregi omeniri,

Când suspini adânc între vorbele „înainte era altfel”,

Când eşti singur, părăsit, lăsat de-o parte…

Atunci eşti bătrân!

Azi mă declar fericită

A început cu o listă. Făcută pe 31 decembrie 2009. Ceream multe de la mine în ea. Ceream multe de la ceilalţi. Şi poate şi de la viaţă. Şi cum zilele treceau, le ştergeam pe rând, nereuşind nici pe departe să îndeplinesc ce mi-am propus. Şi mai era numărul unu pe listă…pe care eram sigură că o să îl şterg cu cea mai mare dezamăgire pe 31.12.2010. Pentru e tot ce mi-am dorit vreodată, tot ce am căutat, tot ce nu am găsit. Sau nu găsisem.

Te-am cunoscut undeva prin martie. Te vedeam în faţa mea dar nu te-am văzut cu adevărat. Îţi auzeam privirea dar nu mi-a trecut prin gând să o şi ascult. Restul e poveste.

Acum au trecut 5 luni de când ai revenit în preajma mea. Sunt recunoscătoare pentru multe lucruri, dar cel mai mult pentru faptul că m-ai făcut să simt. Că m-ai scăpat de îngrijorarea că nu am sentimente. Că ai dat voie emoţiilor să zburde în mine. Că eşti lângă mine când îmi e bine. Şi când îmi e rău. Că m-ai făcut să râd. Că nu mi-ai arătat ce înseamnă monotonia. Că îmi mângâi spatele înainte să dorm. Şi, mai presus de toate, că m-ai făcut să şterg „numărul unu” de pe lista! Te iubesc