Din lumea mea

The story of a pup who stole hearts and ruled them all.   It all began in 2011.   A  7-month-old puppy who, unfortunately, ended up in the care of some Roma people living near our house. I say "unfortunately" because they seemed to pay little attention to the safety of their puppy, whom I often saw wandering freely, following in their footsteps—constantly weaving through people, cyclists, and cars. Her cuteness caught my eye; she resembled a small Corgi, agile and eager for adventure. At that time, I had no idea that soon, this little one would come into my care. I had grown fond of her from a distance, but I also felt pity for her because she wasn’t being protected at all. I believe my intuition was sending me signals about what was to come. Unfolding I discovered that the puppy's name was Nera. In May or June of 2011, less than a year after my husband’s brain surgery—which changed the course of our lives—the puppy’s family approached me. They asked if I could tak...

Salvarea animalelor străzii, făcută un timp îndelungat, începe să devină consumatoare. De mijloace bănești, timp și sănătate. E important să știi să spui stop, înainte de a sfârși mistuit.  Tocmai ce apucasem să-mi fac , mie însămi,  promisiunea de a mă opri, când a apărut el.  La poarta noastră, apoi „defilând” de-a lungul gardului nostru. Un cățelandru de aproximativ 6-7 luni, cu o blană de un negru-lucios și aspect de ciobănesc alsacian. Prietenos, dar prudent. Încă nu știa de ce-s în stare oamenii. Se lipise de o vecină cu probleme psihice și multe pisici. „Cârligul” din relația lor era clasicul parizer, pe care îl cumpăra zilnic pentru pisicile ei. Atunci, dar și acum. Pe atunci avea și o cățelușă din rasa Bichon. Acum n-o mai are. După primele interacțiuni cu vecina „iubitoare-de-animale”, cățelul și-a făcut obiceiul de a o vizita dis de dimineața, undeva pe la ora 5, când ea avea rutina de măturat prin fața porții. (Încă o are, doar că acum începe de pe la 3). Dacă...

       La aproximativ un an distanță de la ultima postare, tot despre Rocky, s-a petrecut și ultimul capitol din viața lui, din viața noastră cu el. Nu știu, dar când e prea mult, simți că nu mai poți și că vrei o pauză. Dacă mă uit puțin înapoi, la ultimii ani, tot timpul am „bifat” câte o plecare din familia noastră, om sau câine, câine sau om, fiecare ne-au marcat. Anul trecut a culminat cu plecarea lui Zguby , urmată de operația lui Rocky. Iar în iunie ne-a părăsit mama soțului. Și te întrebi cât poate duce psihicul? Eu una simt că am nevoie de o pauză de la tot ce înseamnă boli și suferință, m-aș muta din casa asta unde am cunoscut prea mult din aceste aspecte ale vieții, m-aș îndrepta (fără să privesc înapoi) spre capitole mult mai luminoase, cu emoții și experiențe frumoase. Nu știu, poate e doar starea actuală din care aș vrea să evadez, să nu mă mai confrunt cu durerea pierderii, a despărțirii, dar asta simt.     Rocky . Unul din cei mai iubi...

 Sper că am pregătit bine terenul cu acest titlu. Nu de alta dar fix așa ne-am simțit.  La fix o săptămână după ce am pierdut-o pe Zguby, episod redat aici , un nou pocinog ne-a lovit, de data asta via Rocky.  Despre cum a intrat el în familia noastră, am  scris  deja.  Și tot cu acea ocazie menționam lucrul ce-l face pe el unic și special, în acord cu numele său: Ca obicei prost pe care l-a dobândit (cred) datorită anxietății, e rosul pietrelor. Le suge/roade de zici că-s bomboane, apoi le înghite. Iar uneori i se blochează pe tractul digestiv, vomează și are dureri de burtă. Și atunci intră-n funcțiune" uleiul de parafină. Mulțumesc Doamne că de fiecare dată am reușit să rezolvăm problema, în câteva zile, doar cu ulei (chiar dacă de vreo 2-3 ori a trebuit să vizităm și veterinarul). Altfel nu știu ce m-aș fi făcut. Ideea e că nu se învață minte, deși îmi arată clar că suferă atunci când o piatra îl deranjează prin intestin. Se întinde des cu labele din fa...

Timpul trece peste toți și toate, dar parcă peste animăluțele noastre o face mult prea repede. Dacă mă uit în urmă, cu vreo 21 de ani mai exact, atunci când primul cățeluș își făcea intrarea în familia noastră, totul mi se părea o poveste frumoasă, un vis împlinit al copilului din mine. Pe timp ce înaintam în această energie, ușile spre misiunea de salvare a animalelor se tot deschideau. Noi și noi cazuri apăreau în cale. Iar eu eram foarte încântată și hotărâtă că iubirea mea pentru animăluțe va avea puterea să mute munții. Căci, nu-i așa, când faci ceva din suflet și cu pasiune, n-are cum să nu reușească!  Pe parcurs însă, realitatea avea să-mi arate că propria perspectivă idealizată nu avea suficientă energie cât să mute niște munți vechi și înțepeniți. Acum însă sunt convinsă că am făcut tot ce se putea la acele vremuri, iar din efortul activiștilor din acea vreme se văd roadele azi. Hrăniți din plin cu acele roade, generația micilor noștri învățăcei de atunci au preluat ștafet...