the language of music knows no barriers

O poartă în fiecare casă

Stăm toți în casă și începem să ne urcăm pe pereți. Desigur, unii mai leneși doar se sprijină oleacă, dar alții mai vrednici sunt de mult pe tavan ca în Exorcistul. Am decis deci că este timpul să sar în ajutorul vostru și să mă implic în viața spirituală a cetății. Dintre toate opțiunile de implicare posibile, am ales-o pe cea mai grea: să comit un act de cultură în premieră pe țară, și anume, am întocmit o listă de recenzii cu nu mai puțin de 73 de seriale care au casă în titlu (nu vă alarmați, 34 dintre ele sunt la grămadă și nu necesită explicații suplimentare). Munca de documentare s-a bazat în principal pe o listă de pe IMDb cu exact aceeași tematică, elaborată între 15 mai și 19 iunie 2017 de ElMaruecan82, care probabil înfrunta pe atunci o pandemie personală severă. Munca adevărată a fost să caut toate pozele și să le aranjez în pagină, motiv pentru care n-am mai avut mană pentru a scrie mai pe larg în recenzii despre ce e vorba în fiecare.

Bine, n-am dezvoltat și pentru că n-am văzut aproape nimic din ele, dar de fapt asta înseamnă să creezi liber, din imaginație, să știți că nu e ușor. Până la urmă, nici dragoni nu vezi cu una, cu două, dar ia uite la chinezi, au avut atâta succes cu picturile lor cu dragoni încât s-au apucat să facă un meniu întreg cu cea mai apropiată jivină zburătoare care se potrivea conceptului și știm cu toții ce succes nebun au avut.

Dar să revenim.

Clean House

Nu l-am văzut și nici nu-l voi vedea vreodată. E clar pe ultimul loc. Din două motive:

1. Chiar nu mai vreau alte voci care să-mi spună să fac curat. 

2. Dacă totuși sunt masochist, există varianta hentai Zen cu Marie Kondo.

How Clean is Your House?

Acum sunt luat direct la rost de două tipe din UK care arată ca profesoarele alea față de care aveam exclusiv trăiri de catalog. După cum ziceam, dacă mă voi uita la așa ceva pentru a-mi salva viața sau măcar planeta, măcar să spark some joy cu Mariyuka.

The Real Housewives of Orange County/New York City/Atlanta/New Jersey/D.C./Beverly Hills/Miami/Potomac/Dallas/Salt Lake City/Atena/Vancouver/Melbourne/Cheshire/Auckland/Sydney/Toronto/Budapesta/Johannesburg/Napoli/Bangkok

Presupun că e un fel de Keeping up with the Kardashians pentru gospodinele din Orange County, New York City, Atlanta, New Jersey, D.C., Beverly Hills, Miami, Potomac, Dallas, Salt Lake City, Atena, Vancouver, Melbourne, Cheshire, Auckland, Sydney, Toronto, Budapesta, Johannesburg, Napoli, Bangkok și din împrejurimi, dar și un docu-series pentru chirurgii plasticieni, să știe la ce comenzi să se aștepte când vin pacientele. Sunt ușor curios de edițiile Potomac, Budapesta și Cheshire. Ultima ar face bine să aibă cel puțin o pisică.

Pee-wee's Playhouse

Din titlu ai spera că e porn, dar se pare că nu e, așa că dezamăgirea inițială mă face să știu sigur că nu mă voi uita niciodată la el.

Cory in the House 

Înțeleg că e un spin-off domestic pentru copchii cu un copchil ghiduș și cuminte din That's so Raven, care măcar era un serial SF pentru copchii cu o copchilă zbanghie și aventuroasă. Nu vă enervează și pe voi basculantele astea de vanilie care se toarnă în rețetele mai noi reinterpretate după alea vechi și picante?

House of Anubis 

Oh HELL no *walks away without throwing a second glance*

Mickey Mouse Clubhouse

Aventuri educative cu toți eroii tăi îndrăgiți de la Disney. Nu mi-aș lăsa nici șoarecii din casă să se uite la așa ceva.

House of Mouse

Nu cred că este de văzut, poate cu excepția momentelor în care sunteți complet în altă dimensiune datorită unei infuzii masive de LSD. Pentru binele oricui i se întâmplă acest serial din cine-știe-ce motiv exotic, speranța mea la fel de exotică este că e de fapt The Osbournes făcut de Disney.

Bear in the Big Blue House

Idem House of Mouse, cu speranța că e un fel de orgie între ALF, The Muppet Show și Masha și Ursul, care este un serial de artă pură. De fapt, știți ceva, uitați-vă direct la Masha și Ursul.

Home Movies

Se califică la traducere. Din poster, am senzația că e un fel de Beavis & Butthead acasă la Phineas & Ferb, dar mai puțin plictisitor.

The Haunting of Hill House

Singurul serial horror din listă. Fie și pentru asta și tot trebuie să-l vedeți, dar doar dacă sunteți singuri acasă.

Clubhouse

Pare ceva wholesome cu un adolescent care joacă baseball. Sigur că toată povestea probabil putea fi comprimată într-un film de maximum o oră și zece minute, dar unora le place să arunce cu banii aiurea în loc să îi țină pentru lucruri importante, cum ar fi să facă minimum cinci sezoane Firefly și un spin-off series de 10 sezoane cu viața Inarei Serra.

The Big House

The Fresh Prince of Bel Air invers. Un pierde-vară scund și bogat ajunge la rudele sărace vs. un pierde-vară înalt și sărac ajunge la rudele bogate. Merită să-l vezi doar dacă după fiecare episod dintr-unul pui și un episod din celălalt și la sfârșitul ambelor seriale îți dai seama că ai găsit rezolvarea tuturor problemelor sociale de care te poți lovi în viață.

La Casa de Papel

Știu că e hit, nu l-am văzut, nu știu despre ce e, dar deja mă enervează numele. E cu mafioți columbieni? E cu mafioți columbieni din industria de prelucrare a lemnului, nu-i așa? Iaaar cu mafioți columbieni..








House of Cards

M-am apucat de el acum vreo doi ani, am văzut un episod, mi-a plăcut, nu zic că nu mi-a plăcut, dar nu m-am mai ținut de treabă deoarece trec printr-o perioadă a vieții când nu-mi arde de încordări cerebrale până și când mă uit la seriale. Side note: Kevin Spacey e un actor formidabil și cu toții trebuie să ne împăcăm cu acest gând.

Alpha House

Nu l-am văzut, dar e cu John Goodman și ideea e faină: patru senatori republicani împart o casă în DC. A început în 2013 și s-a terminat în 2014, ceea ce mă face să cred că a fost scos din priză la presiunile GOP pe motiv de calomnie, păi cum să ai senatori republicani fără cel puțin un domeniu cu o vilă și o fermă cu cinci sonde de petrol fiecare.

Delta House

Celălalt serial grecesc din listă, Delta House e despre năzbâtiile dintr-un frat house în 1962. Nu știu absolut nimic despre acest serial, but not gonna lie, sună ca și când ar fi rețeta perfectă a unui cult series.

Desperate Housewives

Am senzația că e atât de prost și de bine făcut încât m-ar prinde imediat. Bănuiesc un fun fact care poate îmi va folosi pe viitor în competițiile de profil de pe QuizUp: este serialul cu cel mai mare consum de vin on-screen din lume.

Full House

Mai țin minte frânturi din el de când eram mic. Până nu l-am căutat acum, încă trăiam cu impresia că e cu Bobby Ewing, dar de fapt Bobby a jucat în Step by Step și acolo a intervenit confuzia. Oricum, sunt filmate în același platou, folosind aceleași decoruri. E de văzut doar ca să te simți ultimul om când te uiți la gemene ce mici erau și ca să realizezi că nimic nu mai e la fel de amuzant cum era atunci.

Fuller House

Poate o fi bun, cine știe, dar îmi pare rău de el, pentru că nu pot să mă uit la așa ceva fără să mă uit mai întâi la Full House. Și la Full House sigur nu mă uit.

House, MD

Aici nu sunt multe de zis: Hugh Laurie călare pe Honda CBR1000RR Fireblade Repsol finish cu un baston în flăcări încălcând toate procedurile medicale din lume. Oricând.

House Calls

Cine-ar fi crezut, sunt două seriale cu doctori care au casă în titlu! Ăsta zice direct că e comedie, deci e posibil ca House Calls să fie pentru House M.D. ce e Alpha House pentru House of Cards. (Știu că n-ați amețit de la atâta house, nu vă mai prefaceți.)

Home Improvement

Cred că e un fel de In the Middle cu zero edge, zero janitor, zero Atticus Shaffer. Nope.

Dollhouse

Din afiș înțeleg că are pistoale și gagici, deci e de suspans și dramă. A început în 2009 și s-a terminat în 2010, deci probabil e execrabil. Deși failed renewal-ul nu e neapărat un criteriu, pentru că toți plângem după Firefly.

Playing House

Două gagici nelesbiene prietene din copilărie cresc împreună un copil în aceeași casă. Cu: Keegan Michael-Key, scutece, muci, poante mamare.

House of Payne

Payne-Pain. House of Pain. Get it? Heh. Direct din titlu sunt glumeți, e un semn foarte bun, prieteni, să ne uităm cu toții!

House of Lies

N-am văzut, dar e cu Jean-Ralphio, cu Eleanor Shellstrop și/sau Veronica Mars (depinde de fetișuri) și cu actorul ăla din Hotel Rwanda. S-ar putea să merite o soartă mult mai bună decât aia pe care i-o prevăd eu, dar oricum, dacă ați ajuns cu cititul până aici, nu ați venit pentru vreun clasament.

Open House

O tipă care arată ca Ellen Degeneres într-un dulap din Nebraska e agent imobiliar și împrejurările inedite deja m-am plictisit.

House of Saddam

În dezbaterea care a cuprins întreg mapamondul ca un foc de preerie, eu niciodată n-am avut vreo opinie serioasă apropo de includerea conceptului de miniseries la seriale propriu-zise sau la filme de (prea) lung-metraj sparte în mai multe părți. Așa, Harry Potter, Star Wars, Lord of the Rings sau chiar Home Alone pot să fie liniștite seriale mai lungi decât Sherlock. La fel cum și The Irishman poate fi spart în 5 sezoane de 26 de episoade de câte o oră fiecare, ca-n vremurile de glorie. Până la urmă cât trebuie să țină un episod de serial, cât trebuie să țină un film de lung-metraj? Sunt niște concepte arbitrare. Oricum, eu l-am pus pe lista asta și l-aș pune și pe lista de filme cu casă în titlu. Jos sistemul.

Adam Devine's House Party

Scheciuri de stand-up care s-ar putea să ni se pară foarte amuzante în starea mentală în care suntem cu toții acum, mai ales dacă știm deja unele poante de pe canalele artiștilor români, că le înțelegem și mai bine, râdem mai cu poftă.

The Nutt House

Aventurile unui hotel scăpătat. Vreau să cred că e o cărămidă din baza scenariului de la The Grand Budapest Hotel. M-aș uita la el fie și să-mi dau seama cum mai stau lucrurile în HoReCa zilele astea.

Live from Daryl's House

Vocea de la Hall & Oates face jam sessions cu tot felul de muzicieni invitați acasă la el. Îi puteți vedea pe CeeLo Green, Company of Thieves, Jason Mraz sau Dave Stewart. S-ar putea să fie cea mai tare chestie la care să ne uităm cu toții zilele astea.

Warehouse 13

The X-Files/NCIS într-un șopron din Dakota de Sud. Ce poate să fie rău.

House Hunters + House Hunters International/House Hunters on Vacation/House Hunters: Where Are They Now/House Hunters Renovation/House Hunters International Renovation/House Hunters: Million Dollar Homes/House Hunters International: Million Dollar Budgets/House Hunters Family/Houseboat Hunters/House Hunters: RV/Tiny House Hunters/House Hunters Pop'd/House Hunters Off the Grid/House Hunters Outside the Box

Un serial de ficțiune în care un cuplu format dintr-un lăcătuș-mecanic din Dakota de Nord și o casnică din Idaho își caută o căsuță pe malul mării în Santa Monica într-un buget de 4,5, hai, maaaaximum 5 milioane de dolari dacă are mașină de spălat vase. Cu scenariile extrapolate aferent la cele 5 milioane de spin-off-uri.

Run's House

Pentru că The Osbournes a fost un hit care va dăinui etern iar Ozzy așteaptă în zadar să moară succesul serialului ca să poată închide și el ochii liniștit, avem acum șansa nesperată de a ne imersa în viața de familie a lui Joseph Simmons. Melomanii amatori îl știu mai degrabă sub pseudonimul excelent ales pentru un bărbat afro-american din SUA, Run. Adică partea de nume din Run DMC pe care măcar o înțelegem.

Little House on the Prairie

Este cunoscut pe larg în cultura pop sub denumirea de "serialul ăla la care vrea să se uite Zach Galifianakis când plânge pe stradă în mema aia din filmul ăla unde vrea și acasă, bere, sandviș cu înghețată, somnic, benzi desenate și votcă". Încă o lună de stat la coteț și să vedeți ce ne uităm toți la el.

La casa de las flores

L-am lăsat la urmă pentru că doar cei mai puternici dintre voi merită să știe despre acest serial. Cea mai tare telenovelă mexicană făcută la mișto pe care trebuie s-o vedeți toți pe bune. Cel mai artistic generic de serial ever. Aștept următorul sezon cum așteaptă vietnamezii musonul pentru orez.

Bonus patriotic de recunoștință pentru medicii, polițiștii și militarii care ne privesc:

La bloc

Unii stau și la bloc, nu doar la casă. Aici e serialul Familia Bundy - Apărătorii Patriei Edition: now with a lifetime supply of pure cringe! Am ales poza asta tăiată cu un plug tras de o capră pe cocaină să-l fac de râs pentru că nu are un afiș decent cu logo-ul pe tot internetul. Până și la serialele din era filmului mut am găsit poze făcute reclamelor de prin ziare care arătau mai profi.

Arestat la domiciliu

Aceeași problemă cu pozele. Ce vedeți aici e fotografia oficială de pe IMDb, nu un rebut de la un photoshooting făcut de Cornel, vărul fotograf de nunți al unuia dintre actori, invitat pe platou după o zi de filmări. Deși are un titlu ilustrativ pentru această perioadă, nu m-am uitat la acest serial și nu am auzit de nimeni care să se fi uitat, deci am îndoieli majore că există.

Morala ar fi să susținem pictura, că altfel se întâmplă războaie mondiale și pandemii și uite în ce hal ajungem.

N-am mai trecut pe aici de prea mult timp. This is quaint.

Unul dintre lucrurile care îmi scade drastic nivelul de cortizol în câteva secunde este vederea unui ținut cu copaci, acoperișuri și hornuri din care iese fum. Nici nu trebuie să simt mirosul; e săpat în creier atât de bine, încât trucul funcționează și dacă suntem la ultimul etaj din cel mai high-tech zgârie-nori aflat în centrul cel mai aglomerat și mai plin de smog din lume și îmi arăți o imagine pe net.

Am crescut într-o casă bătrânească cu grădină, într-un sat dintre două dealuri din Moldova, unde, dacă te urcai pe un deal și te uitai în vale, acoperișurile erau exact ca în imaginea de mai sus. Mai mult: când eram mic, găseam în toate cărțile ilustrate pe care le aveam cel puțin un acoperiș cu un horn fumegând. Dacă sunt mai multe acoperișuri, înseamnă că sunt mai mulți oameni care trăiesc împreună într-o comunitate unde își mai dau unii altora lemne de foc sau dulceață de cireșe albe, depinde ce au nevoie, iar în zilele frumoase, dacă te urci pe dealul de lângă, auzi cocoșii cucurigind, oamenii vorbind și vacile mugind. Unele imagini erau imediat după apus, în ora albastră când te duci să închizi cotețele, când apar păturile lungi de ceață și se aprind ferestrele în case. E ideea aia de siguranță și căldură într-o vreme rece; e genul de poveste în care, dacă ești un călător pe care l-a prins noaptea pe drum, poți bate la o poartă și oamenii îți vor da un ceai, ceva de mâncare, și te vor primi să dormi lângă foc. Erau stiluri diferite de desen, dar cred că mai toți ilustratorii de cărți de copii s-au inspirat, conștient sau nu, din Bruegel. Poate de asta, când am văzut prima dată un peisaj de Bruegel, n-am știut cine l-a pictat sau de ce-mi place, dar mi-a plăcut instantaneu pentru starea de bine pe care mi-a dat-o povestea din capul meu.

Deși separ clar amintirile copilăriei de ilustrații, senzațiile mi se contopesc în creier și ajung să văd fotografii făcute de superfotografi ca Adrian Petrisor, Sorin Onisor sau Cornel Pufan (dacă mai știți, mai spuneți) sau, mai rău, să văd aievea acoperișuri prin te-miri-ce țări mai ajung și să cred sincer că acolo trăiesc oameni la fel ca în satul unde am crescut, bunici la fel ca ai mei și nepoți la fel ca mine. În ce mă privește, treaba asta cu satul și cu acoperișurile e valabilă din Indonezia până-n Văsiești, din Groenlanda până-n Materuni și din Tierra del Fuego până-n Kurilsk.


Ideea e că.

Am o nevoie disperată de o toamnă cu horn fumegând, frunze ruginii, aer rece cu miros de uscături arse și pământ ud, ceai negru cu lapte, geacă după-amiază și hanorac la trezire, abur din gură noaptea, brumă la răsărit și ploaie măruntă din nori în straturi printre care se vede soarele din când în când.

Probabil nu sunt singurul.

Chestia e că și știu unde să găsesc toamna asta.

Probabil nu sunt singurul nici aici.


Am ajuns la o concluzie: nu am un anotimp preferat, toate mi se par frumoase. Yes, I thrive in summer, but I'd probably get bored after a while. Așadar, propun ca fiecare anotimp să aibă vacanță oficială de 3 săptămâni în 3 luni. Să ai 3 săptămâni iarna, să te bucuri de ea. Încă 3 săptămâni primăvara, să înțelegi ce se întâmplă. 3 săptămâni vara, să poți să respiri în altă parte, și neapărat 3 săptămâni toamna, să vezi cum stau lucrurile. Mai rămân 40 de săptămâni de lucru în care nimeni nu poate să-mi spună că nu poate munci la fel de mult ca în cele 50 pe care le avea înainte, ba poate chiar mai mult și mai bine. Parcă scandinavii au ceva asemănător, înțeleg că se îndreaptă și ei spre săptămâni cu 3-4 zile de lucru și vacanțe mai lungi.

Pe cei care stau mai aproape de natură, anotimpurile îi lovesc ceva mai zdravăn decât pe noi, ăștia din orașe. Oamenii sunt și mai adaptați, ce-i drept - oricâtă sală ai face, tot te resimți după o zi de tăiat lemne, de dat la coasă sau de întors fân. Greutățile vieții te pot face și la psihic, dar parcă nu ricoșează toate înapoi între ochi ca la oraș, din pereți, geamuri, panotaje și asfalt. Se mai ascund după un apus cu vârfuri de copaci, după o magazie cu mere, în poiata găinilor, printre niște brăduți crescuți grămadă pe-un deal acoperit cu mușchi, într-o nucă, sub o plapumă de lână grea cât toată oaia.

Pentru orășeni, e o cursă între fierbeton și piatră, între plastic și lemn, între termopan și apă. Primele vin montate, motivate, scrâșnind din roți. Ultimele au un avans de pornire destul de mare, dar habar n-au că e o cursă, așa că se mișcă natural, în ritmul lor, nu se forțează. Habar n-am cine va câștiga la sfârșit. Ideea e să nu câștige primele cât suntem noi pe-aici. Și, știți cum e: suntem oameni, nu copaci. Dacă nu ne e bine undeva, putem pur și simplu să plecăm unde ne e.

Și toate astea pentru că mi-a fost oleacă friguț azi-noapte și mi-a plăcut.

Am visat frumos.

Şi mult mi-a trebuit. Nici nu mai ţin minte ultima dată când m-am trezit atât de binedispus. Şi am şi dormit vreo 7 ore zdravene, yay me.

De obicei, visez urât. Am somnul dat peste cap, dorm puţin şi prost, am nopţi în care mă culc la 2 noaptea şi mă trezesc la 4-5 dimineaţa, scârbit şi puţin cutremurat de coşmaruri fantastice sau realiste, după care stau huhurez şi fac nimicuri pe net până mă ia din nou somnul, din oboseală cronică, şi aţipesc în 2-3 reprize de maximum un sfert de oră. Iar seara, cel puţin în ultima vreme, mai pic vreo jumătate de oră pe la 7, după care iar nu mai adorm. (Nu mă laud, dar aş vrea să am un camion de vânzare ca să închei paragraful cum trebuie.)

În contextul ăsta, e incredibil cât de mult poate să-ţi schimbe tonusul psihic un vis frumos. Îmi dau seama de cum au funcţionat sinapsele, de unde şi de ce am visat şi cam care a fost mecanismul, şi sunt bucuros să observ că mai merg lucrurile şi aşa, nu numai altfel.

Acum îmi aduc aminte doar de două momente ale visului de azi-noapte.

Primul se petrece într-un parc care e o combinaţie între Parcul Ioanid din Bucureşti şi Lion Monument Park din Luzern, la 8-9 seara, octombrish-noiembrish, cu arţari şi castani care încă aveau toate frunzele. Aleile erau luminate de nişte stâlpi cu felinare dintr-o vată minerală sau plastic sau ceva, în formă de cală sau de vază adâncă, în lipsa unei comparaţii mai bune. Stâlpii ăştia mi-au plăcut întotdeauna, nu ştiu de ce, erau pe trotuarele din spaţiile verzi dintre blocurile aflate după stadionul Aripi, cum cobori spre piaţă, spre Fraţii Goleşti (piteştenii ştiu care-i treaba). La stâlpii ăia mă gândesc de fiecare dată când citesc "Trei zile anapoda", de Dumitru Toma, când scriitorul se mobilizează la ceas de seară, printr-un parc, în căutarea unei vrăjitoare triste care fugise. Posibil să nu mai ţin minte bine, trebuie să găsesc iar cartea.

Ei, în parcul ăla m-am întâlnit la alergat cu Adi Hădean. În afară de noi, nu mai era nimeni în tot parcul, foarte romantic, ce-i drept. Vorbeam despre nimicuri, în timp ce făceam jogging într-un aer răcoros, crisp, în lumina aia chioară şi călâie care nici măcar nu era în stare să ne arunce umbrele cum trebuie. Am încheiat de alergat şi l-am condus până acasă, el stând într-o casă veche, boierească, cu scară interioară în spirală, chiar lângă intrarea parcului. A rămas că mă duc şi eu acasă, fiecare face un duş, după care eu vin să-i instalez Civilization 5 pe computer, că lui nu-i mergea nu-ştiu-ce, iar el încropeşte ceva de mâncare între timp. Pana mea, ce să vrei mai mult?

Al doilea moment e pe o scenă. Care scenă era de fapt o verandă imensă a unei case înalte, iar casa era undeva într-o zonă destul de deschisă, ca un fel de câmp între nişte ziduri joase, de fabrică. Ferestrele aveau geamuri sablate, iar înăuntru mirosea a rumeguş şi a praf. În faţa casei erau adunaţi vreo 15-20,000 de oameni, iar pe veranda-scenă erau cei de la Barbarossa, în plin concert. Se auzea vuietul publicului, ţi se ridica părul pe tine, oricine a stat în backstage aşteptând să iasă pe scenă ştie despre ce vorbesc.

Mă aflam acolo ca invitat special, ştiu că am ieşit pe uşa casei şi m-am trezit pe verandă, cu toate reflectoarele stinse. Şi a început: nişte vocalize înalte ale lui Vio, susţinute discret de percuţie, ca mai apoi totul să explodeze într-o variantă bes-ti-a-lă de Nas Ne Dogonyat. Găbiţu rupea toba cu ochii daţi peste cap, în transă. Eu habar n-aveam de text, de piesă, de nimic, eram ca picat din avion. Aşa că m-am apucat să fac ca supersonicul în microfon, mi se părea că sună bine. Şi în timpul piesei a venit Felix la mine, şi mi-a strigat printre răpăieli de tobă: "băi, ce faci?". "Ce să fac, efecte speciale! Habar n-am de text", la care mi-a zis: "stai liniştit, că şi eu fac la fel pe piesa asta". A fost nebunie.

.. După care m-am trezit.

Toate pozele sunt luate de pe net, de pe Facebook, de pe diverse site-uri, unele de ştiri etc., n-am făcut decât să le troznesc laolaltă.

Exerciţiu colectiv după incendiu.

.. Pentru că cele de dinaintea incendiului au fost clar sărite din schemă de toată lumea.

Paranteză. Sunt un tip relativ pesimist şi sceptic. Dar azi mi-am dat seama (cam surprins) de cât de norocos sunt că există cineva care încearcă (şi, contrar încăpăţânării mele, mai şi reuşeşte) să mă aducă cu picioarele pe pământ când o iau razna prin lobodă. Închid paranteza.

Se pare că exerciţiul de decenţă şi de umilinţă îmi e cu totul necunoscut. În timp ce mă îndreptam azi-dimineaţă cu degetul spre butonul de "Share" al unui nu ş' ce articol degrabă înfierătoriu de ucigaşi (altfel, bine scris), am auzit o frază care m-a făcut să intru în pământ de ruşine: "lasă canalele libere, nu aglomera cu informaţie inutilă, sunt oameni care-şi caută copiii şi oameni care au nevoie de ajutor, alea-s informaţiile importante de văzut pe Facebook". Aşa că, după ce mi-am înghiţit nodul din gât, mi-am petrecut oleacă de timp ştergând efectiv unele share-uri şi opinii pe care le-am postat ieri. Nu să-mi acopăr urmele, că se pierduseră deja în tsunami, ci pur şi simplu să degrevez o mică parte din noianul de informaţii accesibile.

Şi am priceput, într-un final, ceva, apropo de cele 5 stadii Kübler-Ross, care funcţionează în mod hibrid şi la nivel colectiv. "La cald" înnebuneşte toată lumea, e delir în masă. Şi vă rog să nu treceţi mai departe până nu citiţi asta.

Dar.

Acum nu este despre cine e vinovat - va veni şi vremea lor, şi sunt oameni special pregătiţi pentru treaba asta.
Acum nu este despre politică - va veni şi vremea ei, şi tot de noi va depinde să facem lucrurile să fie bine. Oricum suntem cu toţii într-un imens circle jerk.
Acum nu este despre contraziceri spectaculoase cu Dumnezeu, Halloween, Aghiuţă, karma - astea sunt elucubraţii emanate de nişte oameni deja morţi în cap, care nici nu există, de fapt.
Acum nu este despre scandalizări preţioase despre ce-au scris indivizi ca Ozana Barabancea sau Robert Turcescu pe net - şi-au înghiţit de mult cuvintele care oricum nu reprezintă decât un grăunte de prostie veninoasă într-un ocean. Vremea lor nu e nicicând.
Acum nu este despre delirul dement din presa autohtonă şi nici despre "ia uite ce scriu străinii despre noi" - astea-s circle jerk-uri mainstream făcute de ghouli pentru ghouli.
Acum nu este despre indignarea la adresa publicităţii firmelor care sar să ajute - ele măcar ajută. Şi au resurse net superioare oamenilor obişnuiţi.
Acum nu este despre oripilarea la imaginile dure şi necenzurate cu interiorul ăla plin de cadavre.
Acum nu este despre punerea la zid a unor oameni care au sărbătorit, totuşi, Halloween-ul în Bucureşti sau au făcut nunta cu artificii.
Acum nu este despre canalizarea furiei către capii Bisericii Ortodoxe Române - nu faceţi decât să le oferiţi încă un motiv de a le auzi inepţiile. Vremea lor trece văzând cu ochii.
Acum nu este nici măcar despre jelirea în scris a morţilor şi despre lamentările proprii - ştiu că este greu de acceptat, dar lăsaţi-le familiile şi prietenii să-i jelească în pace. Ajutorul vine altfel.

Ignoraţi toate astea. Orice reacţie înseamnă o uşă deschisă care pare scăparea prin defulare şi punere la punct, dar care, de fapt, aduce valuri de oxigen pentru focul psihozei. Fiţi parte din soluţie, nu din problemă. Lăsaţi-le uşa închisă, vor pieri de la sine. E nevoie de mai mult de atât, e nevoie de timp ca oamenii să înţeleagă şi mai ales să accepte ce s-a petrecut. E nevoie de timp de gândire la ce s-a întâmplat. La cum ne afectează pe toţi.

Pe timp frumos, Facebook-ul e un loc în care fiecare îşi face de cap cât se poate de narcisist. Acum, cel mai important, peste orice alt subiect şi altă lamentare, este ajutorul şi protecţia supravieţuitorilor şi familiilor şi prietenilor celor decedaţi. Acum au nevoie de asta. Acum e vremea ca toţi să se concentreze la cum să ajute şi apoi, pe viitor, să facă tot posibilul să prevină alte asemenea orori. Donaţi sânge, bani, tot ce e nevoie. Şi mai ales informaţi-vă de ce e nevoie.

Poate greşesc, dar asta înţeleg eu prin doliu naţional.

Sunt nişte oameni care fac liste de ajutoare, e o pagină de Facebook şi mai e un site care încearcă să centralizeze totul, s-a deschis un cont la Fundaţia Estuar, se întâmplă lucruri. Imaginaţi-vă cum ar fi să nu existe nici măcar atât.

Lăsaţi canalele libere pentru ceea ce contează acum - ajutor pur şi simplu. Peste ceva timp oricum ne întoarcem cu toţii la vieţile noastre atât de complexe.