De ce?! Doar fiindcă.

(Mircea Cărtărescu, „De ce iubim femeile”)

            Fiindcă știm să facem soarele să râdă. Pentru noi nu contează că Steaua a pierdut meciul noaptea trecută, că salteaua cea nouă a fost prea tare și ne dor coastele după o noapte de (ne)somn, că vecinu' de sus a zbârnâit cu maneaua pân' la 3 în zori iar la 6 sună cocoșu' să mergem la birou sau că berea fumată înainte de culcare ne trage dis de dimineață burțile la un somn pălălăit – nu, pentru noi soarele zâmbește la fel de cald și de senin în fiecare dimineață și asta fiindcă îl răsplătim cu același zâmbet dulce. Fiindcă râdem cu sufletul și cu ochii, cu pielea și cu degetele, cu fiecare fibră ce freamătă în noi. Sunt și zile fără soare. Ei bine, acelea sunt momentele lui de apoteotică abdicare; se dă în spate, discret și pe nesimțite, pentru a ne lăsa pe NOI, femeile, să strălucim nestingherite în lume. Când soarele râde, o face din cauza noastră. Când nu râde, o face pentru noi. Cum să nu ne iubiți, deci?!

                           

            Fiindcă nimeni nu cunoaște mai bine decât noi înțelesul prieteniei. Putem renunța la rochița aia sexy din colecția nouă de la H&M, putem renunța la un week-end în afara orașului, putem renunța la o cină într-un restaurant fițos, putem renunța la un vis, la o dorință, la un moft, la un pretext, putem renunța la un bărbat (da, putem renunța ORICÂND la voi), dar nu putem renunța la o prietenă. Putem renunța la un sărut de al vostru pentru îmbrățișarea necondiționată a unei prietene, putem renunța la o noapte cu voi pentru o noapte de distracție ingenuă cu fetele, putem renunța la o plimbare de mână cu voi prin parc pentru a fi alături unei prietene singure, care are nevoie de un umăr, o mână, o vorbă sau măcar o clipă de tăcere în batacanda respirațiilor sincrone a unei nopți pline de durere. Cum să nu ne iubiți, deci?!

(Laura)

(Flo)

(Simysha)

            Fiindcă suntem sexy, iar asta nu depinde cu nimic de voi. Nu ne uităm în oglindă ca să ne dăm seama cum ne vedeți voi, nu ne schimbăm culoarea părului sau frizura ca să remarcați voi, nu ne asortăm hainele ca să vă testăm simțul estetic și nu ne studiem zâmbetul ca să îl sincronizăm cu al vostru. Suntem sexy pentru că suntem femei. Suntem sexy pentru că putem, chiar dacă de multe ori nici nu știm. Cum să nu ne iubiți, deci?

            
          Fiindcă putem face din fiecare zi o sărbătoare a eleganței. Eleganța unei femei nu stă în rochia de seară aflată în armonie cu tocurile cui, în rujul de un roșu cărnos, în decolteuri și transparență, în falduri de parfum și volane serafice de fond de ten, ci în atitudine. Eleganța unei femei stă în capacitatea de a fi mereu alta, și totuși mereu aceeași. Eleganța unei femei stă în capacitatea de a sta la coadă la pâine cu aerul că pozează pentru un photo-shooting; în capacitatea de a merge in Bamboo în teniși și blugi zdrențuiți, dar cu un zâmbet plin de stil și fundiță delicată la chiloțelul dantelat cu animal print; în capacitatea de a arăta ca ruptă de pe coperta unei reviste în drumul ei spre piață; în capacitatea de a se simți zi de zi ca pe străzile faimosului SATC fără vreun motiv aparent. Cum să nu ne iubiți, deci?!

           

            Fiindcă suntem misterioase. Cu cât vă spunem/ lăsăm să aflați mai multe despre noi, cu atât știți mai puține. Cu cât încercați mai abitir să elucidați aura care ne înconjoară, cu atât ne adâncim mai mult în taină. Cu cât ne luminăm mai tare zâmbetul, cu atât ne ascundem mai dibaci privirea în umbră. Suntem un etern mister în viața voastră despre care nu vă veți sătura în veci să afirmați că îi veți da de cap. Iar noi vă oferim bucuria speranței. Cum să nu ne iubiți, deci?!

                              

            Fiindcă dăm șanse și nu ne pare rău.

           Cam așa am ajuns să citesc atât de faimoasa și pe val (la vremea aceea) carte a lui Mircea Cărtărescu, „De ce iubim femeile”. Nu aș fi crezut în veci că mi-ar putea place o scriere dintre ale sus-numitului. Intuiția mea pre- (sau anti-) lectură s-a umflat și mai și în puf când mi s-a spus, prin timpul masteratului, că romanul acesta atât de faimos nu e de fapt decât un soi de plagiat al mai vetustului „Las Ciudades Invisibles” al lui Italo Calvino (desigur cu paralela metamorfozată femei avute versus orașe văzute). Am purces, deci, la drumul lecturii cu ambele dintre ele, cu un deznodământ bine închegat în minte chiar mai înainte de a da prima pagină. M-am înșelat. Romanul lui Cărtărescu a fost mai revigorant decât mi-aș fi imaginat. Nici cel al lui Calvino nu a fost de lepădat, dar nu el face subiectul postului de astăzi. De ce iubim femeile, se întreabă Cărtărescu. De ce ne iubiți, vă întrebați și voi de multe ori. De ce ne iubesc, ne întrebăm până și noi uneori. Nu știu dacă narațiunea în discuție oferă un răspuns, dar cel puțin o perspectivă, da. Din unghiul din care am ales eu să înțeleg substanța romanului, acesta spune în mare cam ceea ce am spus eu mai sus. O formă ceva mai misogină și narcisistă a aceluiași fond. Nu m-am simțit jignită și nici lezată în feminismul meu de tăișul penelului lui Cărtărescu. Prin misoginismul și narcisismul stilului său eu am ales să înțeleg capitularea lui în fața noastră. Pun armele jos, dar le pun de bună voie, cu gura mare și cu capul sus! Cum ar putea să nu ne iubească, deci?!

            Fiindcă avem răbdare. Nu ne pripim. Așteptăm să ajungem la finele cărții înainte să tragem linie. Și dacă am parcurs atâtea pagini fără să pricepem nimic, la un moment dat ni se explică (deși dacă am ajuns în stadiul ăla, nu prea mai merităm să ne iubiți că înseamnă că suntem cam înguste la minte...). De ce, deci?!

● Pentru că poar­tă tot soiul de zdrăngănele pe care şi le asor­tează la îmbrăcăminte după reguli complicate şi de neînţeles.

● Pentru că îşi desenează şi-şi pic­tează feţele cu atenţia concentrată a unui artist inspirat.

● Pentru că le zâmbesc tuturor copiilor mici care trec pe lângă ele.

● Pentru că până şi cea mai dură bussiness woman poartă chiloţi cu înduioşătoare flori­cele şi danteluţe.

● Pentru că-ţi spun „te iubesc" exact atunci când te iubesc mai puţin, ca un fel de compensaţie.

● Pentru că niciodată n-ajungi cu ele la un acord în privinţa frumuseţii altei fe­mei sau a altui bărbat.

● Pentru că momentul cel mai frumos al zilei e cafeaua de dimineaţă, când timp de o oră ronţăiţi biscuiţi şi puneţi ziua la cale.

● Pentru că sunt femei, pentru că nu sunt bărbaţi, nici altceva.

Cum să nu ne iubiți, deci?!

     Fiindcă știm că o îmbrățișare poate schimba lumea.

    Fiindcă știm că un gând bun poate deschide porți și suflete.

    Fiindcă știm că un chip senin poate ferici ziua cuiva.

    Fiindcă știm că un telefon dat unei persoane dragi nu are nevoie de motiv – „Am vrut doar să îți aud vocea.”

    Fiindcă știm să fim ștrengărițe.

           

    Fiindcă și atunci când plecăm capul, sufletul nostru privește doar în sus!

   Fiindcă știm să privim dincolo de lume.

   Fiindcă nu putem face un bagaj, dar putem îndesa un dulap întreg într-o poșetă plic. Și o putem închide!

    Fiindcă putem lua decizii capitale într-o clipită, dar avem nevoie de 10 minute să alegem o bere din meniu.

    Fiindcă ne lăsăm surprinse mai ceva ca un copil.

   Fiindcă suntem exact ceea ce trebuie să fim.

            De ce vă iubim noi pe voi, dar?

          Fiindcă zâmbiți ironic și sceptic în timp ce citiți cele de mai sus. Fiindcă nu le admiteți, dar le știți prea bine. Fiindcă nu vă vin la îndemână, dar ce comoară a fost vreodată la îndemână? Fiindcă vă prefaceți ca să nu ne faceți pe plac. Fiindcă le știți pe toate, iar iubirea pentru noi e cea dintâi. Pentru asta vă iubim, deci. Fiindcă ne iubiți. Și fiindcă o știți.


[Photo-shooting adhoc la Festivalul ArtMania, Sibiu, alături de prietenele mele dragi.]

Don’t BOOK Your Addiction, FACE It!

(Toastmasters International, “Competent Communication”, project 2)

LATER EDIT (10.09.2011)

1. the Speech Marathon, went great!
2. funny as it may sound, the only answers received to the last question in this post were written on my Facebook profile and not here, on the web blog :))
3. the good/ right/ proper/ expected answer to my question (Facebook is the second most popular name that starts with an F and ends with a K, which is the first one) is, (OBVIOUSLY!!!!) "Feeding the ducks in the parK"!

On her deathbed, an old woman desperately wanted to see her grandson. When he came to her bed, she told him: “My dear boy, I feel I’m going to die soon. I want you to have all my belongings – my 3 villas, the farm with all the animals, the orchard and my entire lifetime treasure – 250 million dollars. They are all yours, use them wisely!”. Completely stunned, the guy said: “Thank you so much, grandma!! But where are all these?”. Breathing her last, grandma answered: “On Facebook…”.

            Exactly one month ago I delivered my second speech during a Toastmasters club meeting. I had postponed it so many times these past couple of months, that I felt really embarrassed to do it again, even though I had realized I didn't have the time to prepare it as I would wanted to. I felt a little disappointed, because although the subject chosen was of great interest and also my comic intentions have been properly understood by my fellow Toastmasters, the delivery process per se seemed quite poor to me, at least compared to my first speech. This is why I was really glad when Rinda, our dear club coach, suggested me to deliver it once again, during the Speech Marathon we are hosting on Tuesday, September 6^th at Ceai Etcaetera (instead of our weekly regular meeting at Prefectura). I’m not used to second chances, so I immediately grabbed this one and took a fast hold of it!

            For those of you who are not familiar with the Competent Communication Manual we are using in order to learn how to properly organize and deliver our speeches, I will briefly tell you what was the assignment I had to follow. The second project in the manual is called Organize Your Speech and its objectives are as follows:

- select an appropriate outline which allows listeners to easily follow and understand the speech

- make the message clear, with supporting material directly contributing to that message

- use appropriate transitions when moving from one idea to another

- create a strong opening and conclusion

            A well organized speech has four strong benefits for the audience: it is easier to understand, easier to remember, more credible and more enjoyable. I wandered through many possible topics, till I have decided I found the perfect one – up to date, challenging and, sometimes, even life-changing: the Facebook experience, or, truth be said, the Facebook obsession. Please find below the script of my second speech. A mention is required – this is a slightly changed shape of the speech I delivered on August 2^nd. Relying on the feed-backs I had received, and on the evaluation I had been given, I decided to draw some minor alterations to the initial form. Nevertheless, the changes are almost intangible.

SPEECH  #2

The Thin Line between Fad and F.A.D.

    Do you know what’s the first thing a Facebook faddist does when he sees that outside is snowing? Obviously, he updates his status on Facebook: “It’s snowing!!”. And do you know what does an F.A.D. fellow instantly reply to his status? “Where, where? Share the link!”.

      I think it’s time to introduce myself: Fellow Toastmasters, distinguished guests, hello, my name is Roxi and I’m a...

1. Why do we think we need a Facebook account?

    Being a Facebook user nowadays is like being a biped breathing air.  (addressing to someone in the audience who doesn’t have one) “You don’t have a Facebook account?! Oh, my! How is that possible? Don’t you have electricity or what’s wrong with you?!” – more or less, this is the reaction we, the almighty Facebook users, pass out to those who think one real life is enough, no need for a virtual parallel one. Not having a Facebook account nowadays is like going invisible for the great majority who owns one.

     Even if you may find it high-sounding, Facebook is literally taking over the world. Everyone from eager-to-fit-in teenagers, to jobless spouses, educated business people or trendy grandparents has joined the phenomenon. I remember how I ended up being a part of this vicious circle. My ex boyfriend, a person who had deeply hated all these socializing sites, decided one day to create an account, only to play a game. From that day on, I had no other choice but to listen to him and all my other friends talking about how great neighbours they were, of how one of them was able to pick the other’s golden egg yet not fast enough to catch his pig and, long story short – eventually, they got me enslaved. For around 10 months I was unreachable. All my life (and when I say all, all it is!) had been planned around the hours my vegetables needed to fully grow, my trees to be harvested and my animals to be fed and taken care of.
       Fortunately, at least after 10 months stupidly wasted, my Farmville obsession came to an end. Unfortunately, it was followed by a new one, the Facebook obsession. You may take it as a joke, but some specialists labeled this so-called obsession as being a sort of disease and they have even come up with a name for it: F.A.D. = Facebook Addiction Disorder, a condition that approximately 350 million people all around the world are suffering from. But how do we now where and when do we end being Facebook faddists and start being true F.A.D.s?      

2. When do we know we are becoming Facebook addicts?

    Let’s take some for instances. I think we may start considering having a problem if we set Facebook as starting page on our internet browsers. Then, besides of the obvious fact that we check our profile ten times an hour, we also have it open on at least 3 internet tabs at a time. Moreover, it’s not only that we can spend hours doing something on Facebook, but we can as easily spend hours doing NOTHING on Facebook! We have a lot of photo albums and we actually take the trouble to tag each and every person in our photos. Not to say that we get all like “hey guys, guys, come, gather all around, this one is for Facebook!” when taking a photo.

    We get all excited when we receive a like, we rely on Facebook to remember birthdates and also to notify us about a soon-to-come party or event. We actually start to believe that “poking” is a valid form of flirting and we allow unauthorized comments to influence personal decisions.

    Of course, there are other more alarming cases like when we start replacing real dates with Facebook virtual dates, when we become anxious and even nervous to find out what might had been posted on our wall while we were gone, or when 8 out of 10 friends on our friends’ list are totally strangers we treat as old buddies. To sum up, in my opinion, till we don’t cross this line, we are only faddists, trapped in a trend that will most surely vanish sooner or later. After we cross it, this is when we may consider having an F.A.D. issue.

3. What can we do to step out of this?

       I believe there is no better recipe than the one you prescribe to your own needs. So here is mine; it consists of 5 types of pills which I take on a regularly basis, so I don’t forget what I am throwing myself into. Consider the following cure:

    
    ● Facebook is like prison – we write on walls and get poked by people we don’t know. It may sound friendly and fun at the beginning, yet on a second thought it’s actually quite creepy.

    ● Facebook doesn’t make us skinny, nor our friends fat. That is to say, the image of ourselves we try to fashion up by means of this socializing site is fooling no one in the long run, but us.

   ● Friendship on Facebook is like peeing in your pants; everyone instantly notices it and talks about it, yet you are the only one who knows that the feeling it brings down on your legs is the only warm thing such a friendship can offer you.

   ● Some say I would rather check my Facebook than face my check book. I say once in a while quit Facebook and face the books on your nightstand. Signing off will surely pay off.

    ● Make your own “I couldn’t care less” button on Facebook. Take a break. Close your eyes. Log out. Stop involving. Stop mourning on your wall. Stop kidding yourself – there is no such thing as “it’s complicated”; you’re single or, even worse, the other one is not. As simple as that! Admit once and forever life is not Facebook- like – you cannot delete anyone off your page and take back things you’ve said. You cannot step out of everything by going offline – such things as Oh my, Jesus is coming! Look busy! – don’t actually work in real life. Care to actually stop caring for everything going on on your Facebook home page.

    Dear friends, this is the cure I would suggest you to follow, if you don’t want to give up Facebook, but neither turn into an F.A.D. fanatic. Fad people, as well as F.A.D. people are people like you and me. Some say the glass is half full, some others say it is half empty. As for myself, I like to say “Hey, if you ain’t gonna drink that, hand it over”, but for this I need a real glass and a real hand to take it out of. Fellow Toastmasters, distinguished guests, my name is Roxi and there is no way Facebook would ever stop me from rising a glass with my real friends!

       As I’ve said, the alterations in the speech shape are minor. The major problem, which I hope to cast away by means of this second delivery, is in the way I had presented it. I didn’t have time to prepare it very well, so I looked a little too much down on my notes, fact that made me quite insecure and also didn’t allow me to focus on vocal variety, body language and eye contact. Not to mention my common issue – I talked very fast, first because I was nervous, second because I was afraid I won’t finish the speech in time and third… well third because this is the way I usually speak J. This is probably the main aspect I need to work at. The purpose of my speech was to approach a matter of great importance nowadays in a funnier and relaxing way, to settle it in the imaginary background of an AA meeting (FA meeting, in this case) and to ground the whole discussion on a pun: Fad (caprice, crank) vs. F.A.D. (Facebook Addiction Disorder). I realized afterwards, when I received the recording of my speech, that I didn’t allow the audience to assimilate all these subtle aspects, moreover I didn’t grant them time to laugh at my jokes. Consequently, a slower pace would be the first improvement I need to proceed at during this second delivery. You can see below the evaluation and feed-back sleeves I have received for this first delivery (click on the photos to enlarge).

          

       For those of you who are interested to come to the Speech Marathon we are hosting Tuesday, September 6^th @ Ceai Etcaetera, please contact me and I will give you further information. You don’t have to prepare a speech or do anything else, just be there. It's just a way to get to know us better (and helplessly fall in love and then join, as all of us did J). Give it a try, it’s worth every sip of tea you’ll take!  

      

           I would like to know your opinion about Facebook. 
              Do you have a facebook account (of course you do!)? 
              How addicted are you (I assume we all are, to a certain extent)? 
              How does Facebook influence your personal/ professional life? 
             Oh, and did you know that Facebook is the second most popular name that starts with an F and ends with a K? Do you happen to guess which the first one is? (I will come back with the answer, if no one guesses it). 
          Thanks for reading and staying tuned! Toddles!