mamalutoma

O luăm de la capăt cu neplanurile, neobiectivele, nedrumurile. Eroii plictiselii noi, cei mai cuminți dintre eroi. Trăim pentru azi așa cum ne spuneau toți yoghinii pentru care nu aveam timp in cealaltă viață. Așa îmi place să-i zic, cealaltă viață. E joi, zi de gunoi. Măcar atât. A înflorit păpădia. Mă umplu de galben, aduc pământului recunoștință. Sună grandios, dar asta e. Ne- am mutat în planul spiritului. Îmi simt lichidele plimbând o durere prin corp. Capul e greu chiar și fără păr. Universul trimite mai mult decât pot să absorb. Închid ochii și respir relaxând toți mușchii. Îmi pup copiii pe unde nu i-am pupat ieri. Pe după ureche, pe nas. Îi pup să mă ierte pentru când am fost aspră cu neastâmpărul lor de copii izolați. Ce de lume n-am mai pupat. E joi, cum ar fi luni sau vineri.  Sâmbătă e ziua mea. Mă gândeam să-mi comand o pijama drăguță, dar mai bine o mini mașină de cusut, să cârpesc aia cu aia, să fac un pic de artă din gioarsele cu imprimeu bogat. Mă duc la ...

Mi-a zis tatăl copiilor mei că m-am transformat din scriitor în performer, că m-au câștigat clipa și live-ul și am pierdut răbdarea lirică.  M-am apărat rănită în orgoliul de bloggeriță și am spus că mereu o să scriu. Că un om vocal o să caute mereu căi de transmisie, de conectare, de propagare a mesajului. Are totuși un pic de dreptate în sensul că scrisul invită la tihnă, live-ul se amestecă cu răspunsurile clipei și se mai pierde din coerența intenției. Azi o să încerc să scriu povestea zilei și apoi s-o citesc live, dacă doarme purcelul de Tao și mă lasă să mă desfășor. Experimentalism de carantină să-i zicem. Am făcut ceva activități școlare cu Toma, un homeschooling relaxat, fără presiuni, ca să nu-i imprim stigmatul corvoadei zilelor de luni. Izolarea vine și cu un astfel de lux. Am ieșit apoi în curte și ne-am umplut care cum de câtă primăvară a putut. Mărgăritarul e aproape gata să înflorească,toporașii sunt aproape să predea ștafeta, piersicii explodează de roz, zarz...

Fiecare zi acasă devine mai verde decât uitasem că avem nevoie. Sunt recunoscătoare grădinii, solarului, zarzărului care a înflorit, fluturilor care dansează în lucernă. Culeg floră spontană și o pun la uscat în soarele generos de dinaintea zăpezii care se anunță, că și-o lua planeta înapoi și din încălzirea globală care o cam doborâse. A strigat fata aia la noi, Greta și am făcut mișto de ea pe net, că vai vai ce ne trage ea de urechi, o puștoaică. Că să stea la ea acasă. Na că acum stăm acasă cam toți. S-a pogorât frica de moarte peste oameni. Mă îngrijorează ura sub care iese frica asta organică din case, de fapt. Fiecare știe mai bine decât celălalt cum să se protejeze, dăm cu pietre în cine nu șterge cu clor, în cine nu poartă mască, apoi vine știrea că masca nu te prea protejează pe tine, ci pe celălalt. Aa, dă-l dra...gostei p-ăla, că oricum e un dobitoc, eu pe mine mă apăram. Of În fine, în bula mea miroase a spanac proaspăt, să trăiască barbatu că el l-a plantat. Și mai mir...

Zilele pătrate curg greu, se dizolvă unele într-altele fără să mai știm dacă e miercuri sau vineri, ne mutăm din casă în solar, mai dăm iama în lanul de lucernă și apoi iar în casă, iar solar. A înflorit caisul de atâta liniște adusă de panică, l-au populat albinele dragile, azi am văzut și un fluture bând niște nectar cu nestingherire. Buruienile apar una câte una, viguroase și gata să-mi povestească despre noua gură de oxigen pe care o resimte planeta de când omul îngenuncheat se întreabă pe unde a greșit și ce-i rămâne de făcut cu noua ordine a libertăților, din ce va trăi și când va putea umbla iar de colo până colo. Sunt din nou casnică cu expertiză, glorific homeschooling-ul, creez situații de învățare, inspir, expir, mai urlu, mă adun, pictăm pietre, bețe, facem ciorbă de castane cu apă de ploaie și ne prefacem c-o fierbem la pirostrie. Plantăm apoi castanele din ciorbă, copiii joacă niște baschet, eu schimb mesaje cu alte mame de pe planetă, izolate și ele în bucățica lor d...

2 documentare Copiii mei ținându-mi fața în palme și pupându-mă, ah senzația aia nu seamănă cu nimic, e tot ce n-ai știut că îți poate dizolva supărările, glorifica eforturile, îmbrățișa intențiile. Scos gunoiul pe prispă în frigul serii în timp ce o ambulanță gonea prin fața porții reamintind ce norocoși suntem încă împreună, mai plictisiți sau mai nervoși, mai ofticați sau mai neîmpliniți, ce norocoși suntem încă toți în casă asta caldă. Australia arde, se îmbrățișează cangurii pe net, băi, urlă natura spre noi, dar la noi e bobotează, ne e prea friguț să ne pese. Curățenie, scos din sertare, aruncat de pe rafturi, triat jucării, pus haine de dat. Gata, hai să respirăm mai liber anul ăsta, hai să ne debarasăm de tot ce ne amestecă gândurile, intențiile, hai. Copiii desenează. Tao scrijelește bătăi de inimă pe o carte de povești. Scrie la o carte, cum ar veni. Tacso mă întreabă: that is not an important book for you? It is very important for Tao, răspund. E vremea intențiilor. ...

Împărțeam eu la ceas de seară niste inimioare pe Facebook, din iubire, desigur, dar și din practicalitate pe alocuri fiindcă admirația n-are grade in digital, are face tot face lângă om, însă face to book trebuie s-o scurtezi. Apoi mi-am amintit cu viteza ofului vorbele regizoarei mele de suflet, Teodora, băi, tu tre să faci, să creezi, să schimbi lumea, nu să comentezi. Ei, atunci scriu despre ziua mea, să nu rămână neminunatizată, respectiv clasată în dosarul cu minuni, la fel cu toate zilele care îmi vor fi date, de ce să mint? Tao m-a strigat azi în magazinul chinezesc: Colinaa, put this glob back. Îi căzuse un globuleț pe jos în timp ce explora atent ca o pisică decorațiunile de Crăciun ante vremuit. Acasă Toma a plâns cum plânge el des seara rememorând nefericiri de ieri sau de acum 4 ani. I-am zis cum îi zic in fiecare seară: Toma, viața e un dar, o minune grea. Ar fi o minciună să credem că viața e doar bună, la fel cum e o minciună să-ți alegi nefericirile înainte de culcar...