Maci in par

Concert Casa cu Prieteni ca un smoothie muzical

2013-10-11T15:04:00.000+03:00

Afis realizat de Sanziana Toma

Pe 17 octombrie 2013, ora 21h00, trupa Casa cu Prieteni va invita la un concert nouveau si fresh, in club Iron City din Strada Blanari nr. 21, Bucuresti.

Rasturnare de situatie muzicala, rasucire de instrumente dar stabilire de noi structuri in atitudine, in gandire si mai ales in simtirile muzicale ale trupei Casa cu Prieteni.

Departe de folk, aproape de un stil nouveau care imbina energia celor patru componenti, forta tobelor, ritmul basului si armonia chitarii electrice, Casa cu Prieteni revine in forta, dupa o perioada de manifestari indoor, la sala de repetitie.

In mod spectaculos, Casa si-a renovat camerele astfel incat toti cei patru membri s-au mutat in living-room. Dragos Toma la bas, Doru Trocan la tobe, Sanziana Toma la chitara electrica si voce si Mihaela Calciu la voce si percutii va invita sa luati parte la o seara fructuoasa de toamna, in acorduri rotunde, colorate si gata de cules si de asezat in cosurile inimilor. Cu instrumente solo si armonizate in completari eclectice, va invitam la un smoothie muzical, tomnatic si dansant.

Va asteptam deci, joi 17 octombrie 2013, in Iron City, la un concert Casa cu Prieteni, Da sau nu ?

Pretul unui bilet este de 10 lei. Biletele se pot procura la intrarea in club.

Official Facebook Casa cu Prieteni:
https://www.facebook.com/casacuprieteni
Event page:
https://www.facebook.com/events/594718297231050/?source=1

Mihaela Calciu

Vocal & PR Casa cu Prieteni

mihaelacalciu@gmail.com

Pensie fara somn

2013-09-25T08:41:00.000+03:00

De multi ani incoace, ma bazez pe principiul "cat mai putin somn acum, dorm la batranete"!

Verile nu dorm. Nu degeaba canta despre asta, si alde Conector. Tineretul petrecaret stie el ce stie.
Vara am atata treaba...! E musai sa cant noaptea intreaga la cabana sau in jurul focului, dupa un traseu peste sapte munti si sapte vai. Daca nu-i cu cantec, parca n-are farmec. "Daca n-ai trait o noapte, sus pe munte langa foc/Inseamna ca n-ai fost tanar, sau ca n-ai avut noroc...". Si-atunci imi spun ca nu-i bai: o sa dorm la pensie. Macar la una dintre toate cele pentru care cotizez acum.
Tot vara, trebuie sa ma balacesc in mare ziulica intreaga, fara somn la pranz pentru ca atunci cand e caldura mai mare, adica la ora trei dupa-amiaza, mergem sa ne infruptam din toate bunatatile grecesti sau bulgaresti, dupa caz. Apusul ma prinde intr-o stare de atipeala daru cu privirea spre mingea rosie de foc si cerul sangeriu. Cei care se duc in camera sa faca dus si sa se spele de nisipul intrat peste tot prin cotloanele corpului, nu stiu ce pierd. Soarele care se naste din mare si apune ca intr-un vis cu stropi sarati si aerosoli, e parte din motivul principal pentru care iubim marea.
Tot la marea cea mare, e musai sa dansez in nisip, o noapte intreaga si sa prind rasaritul la Stuf. Cateodata ma grabesc, spre cele aproximativ doua ore de somn, pana cand soarele ma da afara din cort. Am trait veri, in care dormeam 6 ore adunate, in 3 zile pline de mare.
Mama imi tot zicea: "fata mea, ficatul ala al tau..."
Eu o tot dadeam inainte cu "lasa, ca e timp si pentru somn, mai incolo !".
Ma tot uit la ai mei, de ceva vreme incoace si observ ca, nu le mai vine somnul. Dupa o varsta deci, cand ai avea timp sa te ingrijesti de cearcanele dobandite la tinerete, nu o poti face pentru ca el (somnul), nu mai vine ?! Unde e corectitudinea circuitului vietii in natura, in viata asta ?

Ma culc tarziu in fiecare noapte. Nu dorm aproape niciodata minim 8 ore pe noapte, cum scrie la carte. Probabil ca asa fac the Facebook addicts. De week-end-ul trecut incoace insa, m-a luat panica ! Eu ma bazam pe somnul de la batranete, cand o sa am si timp si chef sa recuperez toata odihna pierduta, in multi ani de petrecut noptile sub cerul plin de stele, cu surubelnite pe mese, in Vama sau la lumina frontalei, prin paduri de munte.
Am ramas in oras, in ultimele sfarsituri de saptamana iar scopul principal pentru dimineti, era ca ele sa fie lenese. Dorinta cea mai mare era sa dorm 12 ore, ca in vremurile bune. Voiam tare mult, sa recuperez toata saptamana de nesomn.
Soc si panica, insa !
Nu stiu daca ii zice metabolism obisnuit intr-un anume fel, ceas biologic intrat in functiune, organism setat pe rutina de trezire zilnica la ora 7 am sau cum, mama ei de treaba ?...Intamplarea face ca, ma trezesc fara alarma ceasului desteptator la 8 dimineata, cu fix. Nu e afacere !
Si, ce ma fac eu, daca la batranete, corpul meu nu va vrea sa se relaxeze in lumea viselor, decat trei ore pe noapte ? Daca nu voi pleca nici in croaziere, ca batranetul scandinav dar nu voi avea nici somn de dormit noaptea intreaga ? Zeci de intrebari ma bantuie, deja.
Intre timp, eu inca am treaba cu traitul asta intens. N-am timp de tot si de toate dar nu vreau nici sa incep sa dau bani pe creme scumpe anti-cearcan si sa ma consolez cu ideea ca trei ore de somn, imi vor fi suficiente.

Oara cat timp imi va lua, sa ma uit cu lacrimi in coltul ochiului, la pozele pe care le fac acum, prin toate locurile pe unde ma duc picioarele mele ? Caut solutii, variante, poate chiar si apa vie sau gincobiloba de-aia...orice pentru o batranete odihnitoare.

macinpar, cu aer vintage

Iubitoare de febra musculara

2013-09-14T12:39:00.002+03:00

General vorbind, oamenii fac febra musculara in urma unor activitati fizice intense, dupa o perioada de liniste musculara.
Exista febra musculara de la alergatura: pentru unii pana la tramvai, pentru altii dupa cinci ture de pista de atletism.
Schiorii fac si ei febra musculara dupa prima zi de schi, daca se dau pana ajung sa zboare de sus in jos, pe partii de zahar vanilat, cu stelute reci de iarna. Offf, dar e asa de placuta febra aia musculara, cauzata de efort intens.
Biciclistii isi folosesc si ei, multi muschi atunci cand vad din sa, dealuri pline de flori, poieni cu margarete, drumuri forestiere care merg drept in sus si nu ii lasa sa respire, creste inalte in zare. Saua bicicletei e deseori dureroasa si pentru ei si pentru ele, pe langa febra musculara aferenta.
Dupa un traseu de doispe ore pe munte, pe o carare din ce in ce mai subtire si mai expusa cateodata, a doua zi, abia mai sunt in stare sa se tarasca afara din cort, unii dintre muntomani. Desigur, febra musculara dobandita in urma unei astfel de drumetii, este una dintre cele mai placute pentru mine. Cand ajung seara la cabana, unde e cald si bine, unde bucuria mi se citeste pe chip si unde, dupa o gura de palinca aromata, inainte de masa, simt cum imi arde fata. Cu corpul obosit in cel mai fericit mod, cu fata arzand, si cu zambet ii multumesc vietii si partenerilor de urcus. Ciocnim impreuna si ne bucuram de viata ! Febra musculara nu e decat o dovada ca am reusit si ca ne-am intors jos in oras, sanatosi si cu amintiri pentru totdeauna.

Un pic uimita, am aflat de curand ca poti face febra musculara in doar 30 de secunde, atunci cand te hotarasti sa sari in gol, de la o inaltime considerabila. Pana te urca nacela, la 100 de metri in aer, incepi sa tremuri din toate incheieturile, sa stai cu stomacul cat mai strans si sa rememorezi cam tot. Bungee-jumping provocator de febra musculara doar in urma efortului mental de a te arunca in gol. Fara sa dai din maini, fara sa faci echilibristica, fara sa te misti in vreun fel anume, doar prin abandon al simturilor, cand pui din nou picioarele pe pamant, simti cum nu te mai poti misca din loc. Simti cum ai facut febra musculara la muschi de a caror existenta nu erai constient pana atunci.

Pentru multi oameni, febra musculara e ca ploaia. E un fel de "vai, ploua si n-am umbrela...o sa ma ude, o sa racesc, o sa fac pneumonie...ce o sa ma fac ?". E un fel de "aoleo, sa iau repede o aspirina ca sa nu fac febra musculara!". E un fel de frana la ENJOY.

Sunt o iubitoare de febra musculara. Poate printre putinii care nu se vaita de senzatia asta. Ma gandesc mai mult la placerea de care am avut parte si pentru care platesc un pret mult mai mic acum.

Nivelul urmator este sa experimentezi febra musculara de la un sarut. Sa nu mai poti cobori scarile de la metrou, sa iti tremure tot corpul si nu doar pentru 20 de secunde de viata. Sa nu te mai poti misca, sa constientizezi starea, sa stii de la ce e, sa te bucuri de ea si sa te miri ca ti se intampla.

Pentru cei necredinciosi, exista febra musculara de la un sarut!
macinpar, iubitoare de febra musculara

Schiorii lui Pacala la schi pe Valea Morarului - tura AMC de initiere in schiul pe vai alpine

2013-06-30T16:45:00.001+03:00

"Mi, de data asta o sa-ti placa !"

Nu m-am lasat. I-am mai dat o sansa schiului de tura cu atat mai mult cu cat scopul era acum, sa coboram pe schiuri Valea Morarului din Muntii Bucegi. Despre atelierul de trei zile organizat de Asociatia Montana Carpati si de Ciprian Lolu, salvator montan in cadrul Serviciului Salvamont Zarnesti, ghid montan si monitor de schi in care nu prea m-am pupat cu sportul asta, v-am povestit aici.

Cele rele s-au spalat, prin urmare impreuna cu Andrei si Tudor, organizatorii Atelierului de schi de tura din martie 2013, am decis ca ma voi ocupa eu de organizarea turei de dat cu schiurile pe o vale de abrupt in Bucegi, tura pe care am denumit-o Schi pe Valea Morarului - tura AMC de initiere in schiul pe vai alpine.
Participantii au fost alesi pe spranceana iar tura urma sa se concentreze pe fixarea aspectelor teoretice si practice învătate în cadrul atelierului de schi de tură începători, sustinut de către Ciprian Lolu în perioada 29-31 martie 2013 precum și pe învătarea notiunilor specifice coborârii unei văi alpine, pe schiuri.
Am plecat de vineri seara din Bucuresti impreuna cu Adrian Vari ca sa luam schiurile de inchiriat de la Andreea din Zarnesti. Ciprian ne-a ajutat cu mare drag si de data asta si ii multumesc din suflet pentru ca n-a lasat tocmai organizatorul turei, sa se dea cu schiuri de alpin pe o vale de abrupt. Ne-a primit cu mare caldura in Zarnesti astfel incat, am stat la povesti, la vin italienesc si la hlizeli si lipit bete si talpi de clapari de tura, pana spre ora 2 dimineata. La miezul noptii ma luase panica pentru ca realizam ca nu putem pune claparii pe care ii luasem pentru mine, pe legaturile Silvreta de pe schiurile Energy cu care urma sa ma dau eu. Cu mobilizarea intregului Zarnesti si cautat lipici de talpi, la 1 dimineata, Ciprian a rezolvat problema si de data asta. Multumesc !
Am dormit scurt dar de data asta n-am mai lalait-o ca in fiecare dimineata cand trebuie sa plec la birou. Am sarit, am deschis fereastra de la bucatarie si...atat va spun: Craiul mi-a zis "buna de dimineata" si pana si cimitirul care se vedea de la geam, era parca zambaret. Cerul era senin sticla, afara era caldut, soarele era deasupra muntilor asa ca n-avea de ce sa nu fie bine. Mi-am zis ca e imposibil sa nu mearga telecabina in Busteni. Dupa ce l-am luat si pe Banditu' (unul dintre cei doi caini Husky energici, ai lui Ciprian), am plecat spre Busteni.

Ii chemasem pe toti participantii, cu noaptea-n cap ca sa prindem prima cabina pentru ca, in caz de vreme nefavorabila ar fi fost sanse sa plece doar o cabina, asa cum se intamplase cu un week-end inainte, cand Ciprian a fost intr-o tura de recunoastere spre Morar. Pe drum am aflat ca nu merge telecabina, din cauza vantului. Ne tot uitam in sus si ne minunam: cum, ma ? uite ce vreme e...! Am ajuns in Busteni, revederea a fost draga, am facut cunostinta cu toti participantii si dupa ce am semnat declaratia de participare pe proprie raspundere si alte task-uri administrative, Dorulet ne-a anuntat ca pleaca prima cabina. Yuhuuuuu...! Unora ne-ar fi intrat picioarele in fund, daca urcam pe schiuri pe Valea Cerbului pana la Vf. Omu, varianta noastra de rezerva in cazul in care nu mergea instalatia pe cablu. Era o vreme excelenta si, pe langa asta au tinut si astrele bustenene cu noi.

Am urcat cu tot calabalacul: schiuri de tura, piei de foca, clapari, rucsac, casti si ne-am echipat in barul de la Cota 2000. Mobilizarea a fost mai rapida decat la atelier. De data asta, stiam toti ce avem de facut, chiar si cei care nu detineau schiuri de tura.

Dupa etapa de ungere cu crema de soare, zambete atat de vesele ca ne venea sa sarim intr-un picior de bucurie de cat de frumos era afara, am plecat spre Vf. Omu, cu cantec inainte.

N-am plecat bine si, unii ar zice ca sunt eu carcotasa, dar limba de la claparul meu drept se lasa tot timpul mult mai inauntru decat era normal, picioarele imi cam jucau jive in clapari si incepusem sa simt bataturi la ambele picioare, in mai multe locuri, nu numai in tibie ca la atelier. Am mai strans din dinti, m-am mai ranjit la cer si la Bucegi si am sperat ca de data asta, o sa fiu mai rezistenta. A mers o vreme.

Vizibilitatea era la 360 de grade, zapada inca mare pe Platoul Bucegilor (peste 1.5 m), soarele destul de puternic, vantisor numai cat sa nu transpiri si voie buna cat cuprinde. Am plecat sa ne dam cu oameni faini: Adrian Vari, Mihaela Puiu, Pobli, Irina Alexiu, Cata Constantinescu, Florin Petre, Zelma Ivan dar si cu oameni noi: Ciprian Sancu din Brasov si Iulian Florea din Bucuresti. Pe langa participantii oficiali, am avut parte de sustinere morala din partea baietilor din Brasov si din partea lui Doru Moiceanu si a domnului Bogdan din Busteni.
Urcam si chiuiam cat cuprinde.

Plimbarea noastra pe platou, era tare placuta astfel incat, am decis sa facem un mic ocol si sa urcam si pe Vf. Obarsia de unde sa o dam la vale spre Mecetul Turcesc.

Ne pregatim de prima coborare, spre Mecetil Turcesc. Asta presupune scosul pieilor de foca, fixarea legaturilor pe schiuri, inchiderea claparilor si blocarea lor pe legaturi si folosirea castii din dotare.

Pe prima bucata, Ciprian ne pregatise o coarda in caz ca simtea cineva nevoia sa repete derapajul in coarda invatat la atelierul de schi de tura.

Era o prima bucata mai ingusta, cu o intoarcere dubioasa pe care eu am facut-o pe loc, prin harsait dosul de zapada, cu fata spre galeria aflata la vale si formata din Dorulet si Bogdan. Unii mai cu morcovul, altii cu "da-i ca merge" si mereu cu intrebarea lui Ciprian: "hai, care-i urmatorul ?", impingandu-ne cu privirea, unii pe altii.

Bai, dar si dupa ce am trecut de prima bucata in derapaj, am zburat pana jos. Era panta inclinata fix cat imi trebuie mie la suflet, zapada perfecta, aranjata mai bine decat pe multe dintre partiile de la noi si cu chiot in jos. Am schiat cu zambetul pana la spate si a fost coborarea perfecta off-piste, din ziua de sambata.

Ajunsa jos, parca stiam ca pe Morar nu va fi asa si ca asta a fost cireasa de pe tortul de Bucegi. Cat te uitai in jur, era schiabil aproape peste tot. Dragos si Vio, au mai facut o coborare si o urcare, asa de tare ii mancau talpile. Degeaba striga Bogdan dupa ei : "Dragos, v-ati luat focile cu voi ?" Nada de nada. Dragos si Vio zburau ca intr-un film de freeride. Mai vreaaaaaau !
Au fost cateva imagini care mi-au ramas in minte, ca si cum eram in filme. Nu-mi venea sa cred cum ne intindem toti pe un versant intreg, ce frumos aratam, cata bucurie avem in suflet si cum se intampla un film aventuros, fix sub ochii si organizarea mea.

Se acutizasera bataturile mele asa ca, ultima portiune de urcat spre Vf. Omu a fost cu o incetineala mare.

Am mai stai cu Magda si Dorulet la o poveste despre schiat cu schiurile in Fagaras si urcat cu elicopterul si am ajuns si noi la Cabana Omu, pe care am gasit-o deschisa. Am respirat usurata, am savurat un ceai la lopata

si doua guri de bere speciala, am centrat glicemia si stomacul gol, am mai sarit de cateva ori in sus de bucurie ca urmeaza coborarea si am inceput sa ne pregatim de obiectivul turei noastre: coborarea Vaii Morarului pe schiuri.

Dupa inca un tur de orizont, nu ne-am dat drumul fara sa facem poze de grup cu gasca vesela "Schiorii lui Pacala", cu Cabana Omu in fata si Bucsoiul in spate.

Aveam inca emotii pentru prima coborare pentru cativa dintre noi, pe o vale de abrupt, pe schiuri.
Ne-am apropiat de margine cu clasicul "Hai, care-i urmatorul ?" si am inceput sa o dam la vale, pe rand.

Prima caldare mare a Vaii Morarului oferea o priveliste de vis iar zapada putin mai tare era foarte pe gustul meu. As fi putut sa ma bucur mai tare de prima bucata, nu sa fac derapajele alea lungi in prima portiune dar lasa, data viitoare o sa fiu si mai buna schiorita.

Stratul de zapada se stabilizase cat de cat, riscul de avalansa era 2, moderat dar, tot eram putin cu morcovul. Si de asta, si pentru ca imi doream sa coboram toti bine, fara sa avem parte de vreun incident. Aproape toti schiam bine insa, n-ai de unde sa stii cum faci o manevra artistica fara sa vrei, si te trezesti catapultat in mod spectaculos. Unii asa au patit si s-au trezit infipti fix pe mijlocul vaii, spre intrarea in canion, stand pe spate, cu ambele cozi ale schiurilor infipte in zapada moale si fara drept de apel. A stat ea asa, o vreme...cu galeria mai la vale si cu privirea atintita in susul vaii, unde se afla Bogdan din Busteni, singurul care nu coborase inca. Lumina ochilor mei, da-i drumul la vale odata ca ma epuizez zbatandu-ma, aici ! Am incercat toate manevrele posibile din pozitia aia. N-a mers nimic ! Nici sa ma sucesc pe alta parte, nici sa-mi scot vreunul din picioare din legaturi, nici sa mi le bag altfel, nici sa ma imping, nici sa ma trag, nici sa mai respir nu mai puteam. Bagam doua-trei variante de autosalvare, apoi trebuia sa ma odihnesc ca nu mai aveam aer cu tot cu rucsacul ala in spate, pe care ma proptisem. Hai, domnu' Bogdan, fie-ti mila, da-i la vale ca eu nu ma joc aici, chiar am ramas infipta.
Mai jos, hlizeala maxima, unul nu s-a urnit dupa mine pentru ca, ziceau ei: "Aveam incredere in tine, Miiii !" Asa o fi fost dar daca nu era domnul Bogdan mai la deal de mine, acolo dormeam asteptand vara.
Am continuat iar canionul a inceput sa se ingusteze din ce in ce mai mult.

Foto: Mihaela Puiu

Fiecare era pe cont propriu dar aveam parte tot timpul de incurajari de la Bogdan, Ciprian si Dorulet. Zelma a fost artista in giumbuslucuri si n-am vazut asa cazaturi, rasuceli si aterizari pe vale, nici macar cand a cazut Loria in Bansko asta-iarna, pe Tomba. Obosita de atata spectacol, spre sfarsit n-a mai vrut sa ne arate ca poate si dupa ce a imbratisat un bradut, si-a dat schiurile jos si a coborat cu ele asa. Nu s-a bucurat deloc de boschetouring ca noi toti ceilalti, in partea de jos a vaii, printre stanci, crengi de copaci, conuri de brad, scocuri, brazi si crevase micute deocamdata. Partea de jos mi s-a parut mai complexa decat toata valea. Acolo s-a vazut maiestria Schiorilor lui Pacala. A fost o joaca de-a adrenalina cu zgarieturi de ace de brad pe fata, daca nu erai pe faza sa lasi un pic de spatiu dupa schiorul de dinaintea ta sau daca nu inaintai tinand mainile in fata. Am dat-o pe zapada pana dupa poiana in care se afla vechea cabanuta iar in padure unii au continuat in clapari dar cu schiurile prinse de rucsac, altii s-au schimbat la bocanci.

Cu ocazia asta, am invatat sa imi pun si eu schiurile pe rucsac in mod corect si asta pentru ca, in buzunarele de pe margini am vazut ca nu stateau...fir-ar ele, sa fie ! De-aia era sa ma duc la vale la urcusul pe Vf Furnica, la atelierul de schi de tura. Nici atunci nu voiau sa stea in buzunarele mele de la rucsac. Si pentru ca am coborat bine mersi, ne-am oprit la o masa mare cu hidratare si multa voie buna, la Gura-Diham.

Tura noastra n-a fost numai cu urcat, chiuit si dat la vale, pentru cei carora le place sa citeasca scurt. Cine vrea faptele prezentate in mod obiectiv si fara implicarea autorului, poate asculta stirile la radio. Acolo insa, n-ai timp in trei minute sa si simti. Aici, am destule caractere, destula traire si cateodata, destula inspiratie.
Bogdan Ieney mi-a zis la inceputul turei: "Mi, de data asta o sa-ti placa !" O recunosc si oficial, Bogdan. Mi-a placut si mai vreau !
Ii multumesc inca o data lui Ciprian Lolu pentru ca e mai mult decat un monitor, un instructor, si un salvator...

E UN OM cu o poveste de viata extraordinara care stie sa isi salute prietenii de pe munte, atunci cand trece prin zona lor (ceea ce va recomand si voua), care a supravietuit unei avalanse chiar pe Morar, care nu vorbeste din carti ci din realitate, care ne-a facut sa constientizam ca poate fi si bine cand cobori cu schiurile pe o vale dar poate fi si rau atunci cand conditiile meteo nu sunt respectate sau cand te avanti fara sa faci un profil in zapada si cineva acolo sus nu tine cu tine.

"Nu uita sa pui macar o floare/Daca-n cale-o cruce-ai intalnit" spun versurile din Imnul Bucegilor. Cu pielea de gaina si furnici peste, cu niste pietricele miscate de caprele negreu aflate probabil deasupra noastra, am aflat si povestea avalansei din Morar, am aprins o lumanare la placuta memoriala, am tinut un moment de reculegere si am constientizat inca o data, ca muntele nu iarta. Muntele inseamna altruism, nu e numai soare si vant caldut si te lasa sa il urci nu sa il cuceresti, atunci cand vrea el.
Te lasa doar sa iti impingi tu limitele mai departe, sa devii mai bun invatand sa ii protejezi pe cei de langa tine.

macinpar, coordonator AMC la schi de vale

Fericirea cred ca e...

2013-06-02T17:15:00.002+03:00

Foto: Mihaela Calciu

...scurta. Cred ca e constientizarea pentru cateva secunde ca, e bine ca esti uscat...sau ud, dupa caz. Fericirea e o stare de moment.
Implinirea e atunci cand te ingrasi pentru ca iti e liniste si bine. Implinirea sufleteasca vine o data cu implinirea fizica.

Fericirea e cand sari intr-o baltoaca la fel ca atunci cand aveai cinci ani, si ti se spunea ca nu ai voie. Fericirea e cand stii ca nu e bine ce faci, dar sentimentul de libertate e mai puternic si iti dicteaza actiunea de moment.
Fericirea e cand e adrenalina, nu cand te pui la somnul de dupa-amiaza. Fericirea e cand primesti flori, cand ajuti pe cineva care nu se poate descurca singur si cand mananci cirese direct din pom, de pe marginea drumului.
Stii ce ? Fericirea e cand te imbratiseaza cineva si iti spune ca i-a fost dor de tine si ca te iubeste.
Momentul ala e fericirea.
Fericirea nu are cum sa dureze saptamani, luni, ani. Poti practica linistea, curatirea sufletului, gandirea pozitiva dar fericirea...e scurta !
E atunci cand simti furnici pe piele, fiori pe sira spinarii sau fluturi pe mana. Fericirea tine de gandul altora spre tine. Tine de faptul ca faci ce-ti place.
Fericirea tine de o baie in mare, noaptea, de mancatul cu mana, de dansat cu talpile goale in nisip, de ras prostesc.
Fericirea tine de cum o simte fiecare ! Nu cred ca se merita sa alergi in cautarea ei, ci sa stii cand sa te opresti putin in loc si sa te bucuri.

macinpar cu coronita de grau

Fapta buna pentru Stefan Andreescu - http://stefanandreescu.com/

2013-05-20T13:17:00.002+03:00

Am doi prieteni foarte buni, pe Gabi si pe Ralu. Cu Gabi am mers la munte, multi ani la rand, am adunat amintiri tare frumoase, am trecut prin multe impreuna si mereu ne-am fost alaturi la distractie.
In luna februarie, Ralu a adus pe lume un baietel, pe Stefan Andreescu.
A venit acum momentul, sa ne fim alaturi si in clipe mai putin fericite.

In continuare, il las pe Stefanel sa se prezinte:

Bună ziua,

Numele meu este Ştefan, dar mami şi tati îmi mai spun şi Pisoiaş pentru că atunci când mă ţin în braţe şi mă alintă eu sunt cel mai fericit.

Pe 16 februarie 2013 Doamne Doamne a făcut posibil ca visul lui mami şi al lui tati să se împlinească: atunci am venit eu pe lume. Aveam doar 2800g şi 48,5 cm lungime.

Prima mea zi de viaţă a adus pe lângă fericirea şi bucuria părinţilor mei şi începutul acestei poveşti triste.

La scurt timp de la naştere am înţeles că va mai trece ceva timp până când voi putea să mă bucur şi eu de copilărie şi să fiu la fel ca ceilalţi copii.

Icterul precoce a fost semnalul de început. La 6 zile am fost internat la Spitalul de Urgenţă pentru Copii M.S. Curie cu diagnosticul de sindrom colestatic neonatal. Pur şi simplu ficăţelul meu nu vroia să funcţioneze corect. Doctorii de aici au avut grijă de mine, m-au tratat şi de infecţie urinară, m-au hrănit şi prin perfuzii şi m-au pus „pe picioare”, însă culoarea mea palidă nu dispărea deloc iar icterul a devenit obstructiv cu diagnosticul prezumtiv de hipoplazie şi paucitate ductulară. Destul de complicat!

Pediatrul meu mi-a recomandat să fac o puncţie biopsică hepatică pentru a confirma diagnosticul, însă doctorul chirurg mi-a dat de înţeles că ar fi spre binele meu să fiu supus unei operaţii. Aşa că m-au ajutat să adorm cam 5 ore, timp în care am visat frumuseţile copilăriei mele viitoare. În acest timp doctorii care m-au operat au descoperit că nu aveam căi biliare externe şi, prin urmare, au pus în practică procedura Kasai prin care mi-au legat intestinul direct la ficăţel pentru a ajuta lichidul biliar să se scurgă. Operaţia a avut succes, însă evoluţia mea nu a fost la fel de bună. Starea mea de sănătate nu este stabilă şi nu pot să mănânc lapte la fel ca ceilalţi bebeluşi, ci trebuie să mă hrănesc cu o formulă specială pentru copiii bolnavi de ficat.

A sosit în cele din urmă şi rezultatul biopsiei efectuate în timpul operaţiei. Aceasta a dat verdictul. Medicii de la Centrul de Boli digestive şi Transplant Hepatic de la Fundeni au hotărât ca singurul lucru care mă poate ajuta să mă joc cu copiii este un transplant urgent de ficat.

În prezent, deşi starea mea de sănătate nu este foarte bună şi în ciuda faptului că nu am reuşit să cresc foarte mult, (am doar 3,8 kg şi 56cm la 3 luni) sunt un băieţel voinicel, vesel şi jucăuş şi pe deasupra optimist şi le-am promis lui mami şi lui tati că mă voi face bine curând.

Vă rog să mă ajutaţi să-mi ţin această promisiune faţă de părinţii mei şi să alung de pe chipurile lor lacrimile şi tristeţea. Ajutaţi-ne să fim fericiţi ca în prima mea zi de viaţă!

Pentru a-l cunoaste mai bine pe Stefan, va rog sa intrati si pe site-ul lui, facut cu mult drag de prietenul nostru comun, Andrei: http://stefanandreescu.com/

De asemenea, atasat gasiti si referatul medical pe care l-a primit Stefan de la Institutul Fundeni si pe care il puteti da si altor oameni cu suflet mare care pot da o mana de ajutor.

Si cum ajutorul incepe de la prieteni, va rog sa ne implicam cu totii sa il ajutam pe Stefan sa isi tina promisiunea facuta parintilor! Prietenia cred ca a fost creata pentru astfel de momente, asa ca haideti sa fim uniti si sa facem absolut orice pentru cel mai mic prieten al nostru, Stefan!

Putem ajuta facand donatii in conturile:

BRD:

LEI: RO81BRDE426SV58244854260

EURO: RO77BRDE426SV58244934260

deschise la BRD GROUPE SOCIETE GENERAL, SUCURSALA EC DELFIN

pe numele ANDREESCU RALUCA

BCR:

LEI: RO68RNCB0318057562050001

EURO: RO52RNCB0316057562050001

deschise la BCR SEDIUL CENTRAL

pe numele ANDREESCU RALUCA

Mai avem 5 zile la dispozitie pentru a redirectiona cei 2% din impozit catre un ONG. Prietenii nostri, Stefan si Carmen, au pus la dispozitie ONG-ul lor pentru a primi donatia pentru Stefan.

Cum se redirectioneaza cei 2% din impozit?

Printati formularul 230 care este deja completat cu datele ONG-ului unde se vor redirectiona cei 2%;
Completati campurile de la punctul I. Date de identificare a contribuabilului cu datele voastre;
Semnati cererea - campul “Semnatura contribuabil”;
Inserati cererea intr-un plic pe care completati Expeditorul (= datele voastre) + Destinatarul (=datele organului fiscal de care apartineti in functie de adresa din buletin). Aici puteti gasi datele Administratiei Finantelor Publice de care apartineti: http://static.anaf.ro/static/10/Anaf/AsitentaContribuabili_r/telefoane_judete/bucuresti.htm Pentru cei care in buletin nu au o adresa din Bucuresti nu trebuie decat sa inlocuiti in link-ul anterior denumirea judetului. Ex: pentru Brasov vom avea: http://static.anaf.ro/static/10/Anaf/AsitentaContribuabili_r/telefoane_judete/brasov.htm
Depuneti pana pe 25.05 (ideal ar fi de depus pana pe 24 pentru ca nu stim ce inseamna pentru posta data depunerii) plicul la posta si mentionati ca doriti sa il trimiteti ca scrisoare recomandata cu confirmare de primire.
Daca vreti sa faceti aceasta fapta buna pentru Stefan dar nu puteti ajunge la posta, ma pot intalni cu voi si imi puteti da mie plicul pentru a-l depune la posta.

Daca aveti timp, puteti sa depuneti formularul direct la registratura Administratiei Finantelor Publice de care apartineti.

Pentru mai multe detalii, in atasamentul cu formularul 230 gasiti si instructiunile de completare furnizate de ANAF.

Rugamintea ar fi ca in loc sa dam degeaba acesti bani statului pentru ca in momentul in care vom avea nevoie de ei sa nu ii primim, mai bine sa ii redirectionam pentru Stefanel.

In plus, va rog sa dati formularul si instructiunile de completare si catre prietenii vostri, colegii de serviciu, familie, etc. pentru a convinge cat mai multi oameni sa depuna aceste formulare.

Formularul 230 este pentru salariati, daca sunt persoane care obtin venituri din PFA, va rog sa ne spuneti pentru a va trimite formularul 200 specific acestora.

Avem 5 zile la dispozitie pentru a convinge cat mai multi oameni sa completeze acest formular pentru Stefanel. Haideti sa imprastiem vestea!

In plus, am putea sa mai ajutam si daca facem cunoscuta povestea lui Stefan:

- in mass-media: poate aveti contacte ale unor persoane care lucreaza in TV, radio, presa, online, retele de socializare (Facebook, Twitter, Google+, etc) si care ar putea sa ne ajute sa mediatizam acest caz (un articol, un reportaj, o stire pe blog, pe site, etc);

- cat mai multor persoane fizice (rude, prieteni (Facebook), colegi de serviciu, etc), dar mai ales juridice care poate ca au o fundatie sau un departament de responsabilitate sociala bine dezvoltat (angajatorii vostri, ai rudelor, prietenilor, cunostintelor, etc);

- ONG-urilor (poate ajutam cu niste persoane de contact, etc);

- concerte caritabile

- orice alte idei.

Fiecare dintre noi lucram in domenii care ne ajuta sa acoperim modalitatile mentionate mai sus si sunt sigura ca fiecare va sari in ajutor pe bucatica lui de expertiza, asa ca va rog sa ne implicam toti si sa ne gandim fiecare cum am putea sa ajutam.

Ideile fiecaruia dintre noi sunt valoroase, asa ca faceti-le cunoscute si haideti sa le punem in practica!

va multumesc pentru ajutor,

macinpar tristuta dar increzatoare

Avishai Cohen la Bucuresti a fost...excelent dar obositor de pe scaun

2013-04-26T12:34:00.002+03:00

"We will never leave.
...We never leave when we like it!"

Avishai Cohen

Aseara, dupa o bere scurta cu AMC-ul (Asociatia Montana Carpati), timp in care bateam din picior de nerabdare, pe sub scaun, am plecat cu zambet pe fata spre Sala Radio, unde urma sa concerteze Avishai Cohen, incepand cu ora 20h00.

Dupa o bere, o inghetata cu pepene galben si o apa plata pentru concert, in caz ca se dezbraca Avishai Cohen, am simtit iarba proaspata sub talpi, prin Cismigiu, si am inceput sa urc pe Schitu Magureanu, alaturi de multi oameni care apreciaza sunetul de contrabas.
Pe cei care iubesc muzica intr-adevar, nu ii impiedica faptul ca niciun alt prieten de-ai lor nu isi cumpara bilet. Eu merg la concerte pentru muzica. Imi cumpar bilet si merg si singura, doar de dragul artei. Nu simt nevoia sa socializez in timp ce artistul se dedica si se ofera trup si suflet in fata mea, pe scena. Ma duc acolo pentru el, in totalitate. Asa mi-am cumparat si biletul la concertul lui Avishai Cohen. De ce ? Dilema Veche a gasit zece motive.
Mie imi erau de ajuns si doua motive: contrabasul si expresivitatea israelianului.

Bucuria a fost graduala: intai inghetata de care aveam asa o pofta, apoi cand am intrat in sala si m-am asezat pe locul meu, tipa de langa mine mi-a propus sa fac schimb cu prietenul ei care avea bilet in randul 5. How cool is that ? Very, va zic eu ! Se intampla si lucruri frumoase si uite cum am ajuns eu cu vreo 400 de locuri mai in fata, din sectorul F in sectorul B, central, pe linia vizuala a lui Avishai.

Am stat doua ore pe scaun, dar am plecat foarte obosita fizic, de la concert.
Cine zice ca la jazz te ia somnul ? Cine zice ca la jazz trebuie sa stai cuminte in scaun, cu mainile la spate ? Cine zice ca la jazz nu poti sa dai din cap, sa bati din picior in podea sau cu degetele in sticla de apa pe care o tii in mana ?
Ei bine, dupa doua ore de aproape transa, de suflet fericit, de bucurie ca exista muzica inaltatoare si la indemana multora, de durere in obraji de la atata zambit, eram ca dupa multe dansuri.

Imi plac muzicienii care arunca afara din ei, toate trairile atunci cand fac muzica. Chit ca scot limba cand canta, chit ca transpira mult, chit ca se schimonosesc artistic, pe mine ma duc in lumea lor. Pianist mai fain ca Nitai Hershkovits (24 ani) si care sa traiasca asa de intens ce face pe scena, n-am mai vazut pe viu. Canta si din picioare, se zbatea ceva in el iar pe tot parcursul concertului era o comunicare continua in special intre Nitai si Avishai. La cei doi, am observat cum cantau in primul rand pentru ei si prin asta, pentru public, stiau sa accepte aplauzele si uralele dar parca, fiind foarte constienti de valoarea lor. Tobosarul in schimb, se mai uita in sala, cauta cumva o aprobare ca totul se desfasoare bine si ca publicul apreciaza virtuozitatea fiecaruia dintre ei. Parea un copil, ca infatisare. Era foarte concentrat pe ce facea dar m-a uimit cu talentul lui. Chiar Avishai spunea la un moment dat despre Ofri Nehemya (18 ani) ca "...I like the drummers that can be not only loud..." Cand a inceput sa manuiasca pensulele alea, pe mine m-a fermecat.

In prima parte, nu puteam sa imi las urechile sa se concentreze pe altceva decat pe pian. A fost mindblowing, Nitai ! Dupa ce am reusit sa devin constienta si de contrabas si de tobe, asta pentru ca atunci cand apucam sa ma concentrez pe un instrument parca nu reuseam sa ma desprind din starea aia, ochii mei se roteau pe axul stanga-centru-dreapta si iar de la capat. Cu spatele incovoiat, cu muschii ochilor obositi de atata miscare, cu picioarele epuizate dar cu sufletul implinit, nu stiu cand au trecut doua ore de concert.
Asteptam totusi, sa ii aud si vocea lui Avishai si m-a tinut in asteptare pana la bis. Vocea lui Avishai e atat de calda... De cateva ori, atunci cand folosea arcusul ca sa mangaie corzile contrabasului, aveam senzatia ca e vocea lui, nu sunet de contrabas !
S-a intors la trei bisuri, iar primul m-a emotionat in mod deosebit pentru ca a fost prima piesa cu voce, doar cu Avishai si contrabasul lui. Alfonsina y el Mar si Besame mucho m-au uns pe suflet.

A fost un concert de o oboseala dintre cele mai placute. Publicul a fost pe gustul meu, cu oameni care stiu sa se manifeste si sa nu tina cont ca muzica se intampla in Sala Radio si nu in club.

Multumesc Avishai, multumesc Nitai, multumesc Ofri ! Multumesc Twin Arts pentru organizare.

" Te vas alfonsina
con tu soledad
¿qué poemas nuevos
fueste a buscar?
una voz antigüa
de viento y de sal
te requiebra el alma
y la está llevando
y te vas hacia allá
como en sueños dormida,
alfonsina vestida de mar."...va las cu Alfonsina

macinpar bucurata de expresivitate contrabasistica

Zambete pe categorii

2013-04-12T12:08:00.000+03:00

foto by Stefania Irescu

E ca si cum ai pune etichete pe borcanele cu zacusca sau dulceata. Toate sunt bune dar nu oricum si mai ales, nu oricand. Daca ai gustat o zacusca de bureti facuta de o mamaie de la munte, ar trebui sa stii ca e diferita de zacusca de vinete, cumparata de la supermarket. "Am mai vazut zambetul asta, undeva. Nu mai stiu la cine, dar cred ca tot la tine..."
Daca nu era tot la mine, ar fi fost o problema...mare !

Am cateva zambete pe care mi le stiu bine. Unul dintre ele e zambetul ala de pozat, cu capul putin intr-o parte si privirea in sus, care iese mereu foarte senzual...vorbesc pozele. Altul e zambetul ala fals, mai mult strambatura si schimonoseala cand ma abtin sa spun ceva urat sau dau cu ignore. In rest, zambesc cu sufletul si cu ochii. Rad cu gura pana la urechi pentru ca n-am timp de falseturi. Unii oameni fac exercitii cu terapeutul ca sa poata zambi. La altii, costa scump pentru ca li se pare ca nu oricine merita zambetul lor. Cand le scapa cate unul, e ca si cum ar fi iesit o bula din paharul cu sampanie.
In functie de, cu cine ma intalnesc, imi iau la mine (bine dosite in portofelul din obraji), zambetul de amici, de prieteni, de iubit, de parinti, de sefi, de colegi, zambetul de zi insorita, de tunete si fulgere...asa pare ? Imi iau, pe dracu' !

In afara de zambetele alea doua, eu ma bucur si atat ! Zambesc si atat. Le daruiesc tuturor buna-dispozitie. Cateodata, pe fetele celor mai tristi, desenez eu cu degetul...un zambet. Le trebuie si lor pentru ca nu toti stiu cum sa isi departeze colturile gurii si sa picteze bucurie pe plansa vizuala din fata lor.

Schi de tura inseamna...aventura ?! la Atelierul de schi de tura AMC, 2013

2013-04-07T23:15:00.001+03:00

Atentie, postare cu zambet scurt !

De ceva vreme, o dau binisor la vale pe schiuri. Pana saptamana trecuta, am schiat insa, doar pe partii si putin off-piste la Bansko.

Mi-am dorit tare sa trec la nivelul urmator, si anume: schiul de tura. Daca schiuri de alpin, am vreo doua perechi pe acasa si chiar daca nu as fi avut, as fi putut inchiria din orice oras de munte, cu schiul de tura problema este foarte delicata.

Pe multe forumuri, toata lumea cauta sa inchirieze si nimeni nu are nicio solutie pentru inchiriatul schiurilor de tura.

Asociatia Montana Carpati a organizat in week-end-ul ce tocmai a trecut, 29-31 martie 2013, un Atelier de schi de tura, avandu-l ca instructor pe Ciprian Lolu, salvator montan si monitor de schi (mai multe detalii, aici: http://www.carpati.org/stire/atelier_schi_de_tur%C4%83_%C3%AEncepatori_2013_-_asocia_539_ia_montan%C4%83_carpati/3630/). Asteptam de multa vreme atelierul asa ca m-am inscris repejor. Ramasese acum de rezolvat, problema inchirierii schiurilor de tura.

Cum e bine sa ai prieteni, sa stii oameni care cunosc alti oameni care se dau pe munte si pe picioare, si pe bicla si pe schiul de tura...a fost si mai bine. Clara mi le-a imprumutat pe ale ei, pe care le testasem la o coborare pe o partie rosie, de revelion la Bansko. Eram un pic ingrijorata, pentru ca atunci cand le-am incercat, le manevram destul de greu si mi se parea ca ma dau numa in plug. Am plecat la atelier deci, cu niste schiuri mai mari decat mine cu vreo 10 cm (lungime 1.60 m), de freeride, de powder (late) si cu speranta ca nu o sa mor cu ele de gat.

N-am murit, insa nici nu dramatizez cand zic ca nu mai aveam mult.

Ne-am intalnit cu organizatorii atelierului: Andrei Stancu si Tudor Cosma, cu instructorul Ciprian Lolu si cu ceilalti 14 participanti, la telecabina, jos in Sinaia.

Dupa ce ne-am interesat la tanti de la restaurant daca putem urca cu masinile, am luat-o spre Cota 1400. Dupa o urmarire si o sucire cu masinile, spre Telegondola, a avut loc o intoarcere la Telecabina, cu grija spre partea finala unde nu era indicat sa franezi sau sa opresti pentru ca nu ai mai fi urnit masina din loc.

Dupa ce ne-a prezentat Ciprian echipamentul: tipurile de schiuri de tura, tipurile de legaturi, modul in care se pun pieile de foca pe schiuri, ne-am apucat mai cu ajutor mai fara, sa ne echipam.

Ne-am urcat pe ele si, o data cu cateii de cota am dat cateva ture inainte si inapoi pentru aclimatizare. Cu cele doua picioare stangi, inaintam dubios de greu.

"Mi, indoaie genunchii ! Mi, nu mai ridica varfurile schiurilor ! Miiiii, flexeaza ! Miiiii, trebuie sa le tarai, nu sa le ridici !" Cum, fratie...ca nu-mi iese, neam !

Meteo: viscol alb / vizibilitate: 5 metri

Obiectivul zilei 1: Sa ajungem in Padina.

Traseul: Sinaia Cota 1400 - Cabana Miorita - Cab. Valea Dorului - Platoul Bucegi - Plaiul lui Pacala - Cabana Salvamont Padina.

Si-am pornit...

Soare, viscol puternic, moralul rezista dar termosul Zelmei pica la vale iar urcusul pare nesfarsit.

Printre noi, pe partie trece o gasca mare de jandarmi montani (frumos peisagiu, alb, zambitor si bun schior) si cu ultimele forte, ajungem la Cabana Miorita, pe care o vedem cu greu si cu mare noroc, din cauza cetii dese. Pe ultimul urcus, ne deplasam din ce in ce mai greu, pe stomacul gol.

Dupa cum zicea Ciprian, Mi e vesela doar cand ajunge in cabana. De data asta, chiar asa era. Ne-am incalzit cu ciorbe, ardei iuti, bulz si ceaiuri, eu am cules primele impresii de la participanti si, pentru ca ne astepta drum lung, am pornit din nou prin vifor si am dat-o la vale, pe partie spre Valea Dorului. Planul initial era sa coboram in Padina, pe Cocora dar pe ceata aia, suntem norocosi ca am gasit directia spre Plaiul lui Pacala.

Dupa coborarea pe partie, ne-am pus din nou focile si dupa ce mi-a oferit Ciprian o alta pereche, mi-a revenit si mie zambetul si am inteles ce inseamna sa iti si alunece schiurile pe zapada. Incepand din acel moment, focile mele s-au ales cu denumirea de "mocheta fermecata" (nu aluneci pe panta, dar nici nu prea inaintezi).

Am ajuns deci, sa merg prima din monom, de nici mie nu imi venea sa cred. Iuhuuuu....hai ca incepe sa-mi placa, imi ziceam !

Inaintam prin peisajul alb si dam si de baieti, Andrei si Tudor care erau fara schiuri si care s-au tinut dupa noi, timp de trei zile si s-au sufundat in zapada ortopedica. Niste eroi !

Ne-am bucurat de revedere, de faptul ca si unii si altii suntem bine si ne-am tras in poza cu nasul rosu ca un gogosar si cu urechile inghetate.

Ne era din ce in ce mai clar, ca ne va prinde noaptea. Am ajuns pe inserat la Plaiul lui Pacala, de unde trebuia sa ne inchidem clapele, sa fixam legaturile si sa ne bucuram in sfarsit de coborare. Zapada era tare faina dar coborarea nu prea mi-a adus satisfactii. Cum ar veni, urci pe schiuri pana iti ies ochii din orbite, ca sa cobori 10 minute si asta prin scocuri, boscheti si sleauri !? Stiu, o sa ziceti ca despre asta e vorba in schiul de tura: despre off-piste, despre schiat in diferite tipuri de zapada, despre facut giumbuslucuri, despre sarituri printre copaci si mai ales, despre supravietuit. Si asa e ! Intrebarea e cat de pregatit se simte fiecare, la ce nivel schiaza, cat de bine asimileaza trecerea de la schi alpin la schi de tura, ce conditie fizica are si cum strange din dinti cand nu mai poate. De la schiat pe partii medii cu usurinta si chiar pe partii negre, ma simteam acum ca intr-un sac. Nu puteam sa manevrez schiurile asa cum imi doream, faceam eforturi supreme sa nu ma imprastii la fiecare viraj si incepuse sa ma bata si claparul drept, in tibie. Am trecut de primul scoc, desi m-am imprastiat inainte sa il cobor, am trecut de al doilea pe care l-am dat pe intuneric cu bradut in stanga si gol in dreapta, am trecut si de un rau (unii cu schiurile prin apa-cei mai nefericiti, unii cu schiurile in carca), m-am luptat cu toate marginile drumului, am mai intrat si in balarii cu schiurile, m-am dat doar la frontalele celor din spate si din fata, carora le multumesc pentru lumina si am ajuns si pe cea, care urma sa fie ultima bucata de drum drept, prin padure inainte sa ajungem la Padina.

Printre urme de urs, cu baietii care faceau ca lupul in spatele nostru, prin ninsoare si padure de argint, fiecare pas imi provoca dureri. Faceam doi pasi si scuturam piciorul drept. Celor care au mers in spatele meu, le spun acum ca gemeam de durere, nu de placere. Nu-mi venea sa cred cand am vazut luminile de la cabana si probabil ca de fericire, m-am mai imprastiat o data pe jos...probabil ca si din cauza ranii de la picior, desigur.

Eram aproape convinsa ca din cauza durerii de la picior, o sa stau la plaja a doua zi.

Cu putin ajutor de la Ciprian, m-am descaltat de clapari, am scuturat schiurile de zapada si le-am bagat in cabana. Dupa ce mi-am ales singurul pat care mai era disponibil in camera domnilor colegi de AMC - organizatorii, ne-am schimbat, am ciocnit o palinca din partea casei Salvamont, am mancat, am povestit si ne-am uitat la filme pana dupa ora 24H.

Zambeste, Andrei !

Credeam ca o sa adorm imediat ce m-am intins in pat, dar colegul meu de sub, tare m-a mai distrat inainte de culcare. Printre sforaituri, rasete, discutii filosofice si horcaituri neconstientizate, am reusit si noi sa adormim.

Meteo: ploaie, ger napraznic in timpul cautarii in avalansa

Obiectivul zilei 2: sa abordam toate aspectele practice si teoretice ale cursului

Traseu: Cabana Salvamont Padina - Saua Strunga - Padina

Ei si a venit si a doua zi de atelier. Dupa o noapte cu dopuri portocalii in urechi, ca sa pot supravietui, m-am trezit chiauna dar n-am mai fost asa ferma cu mine si mi-am zis sa incerc sa ma dau. Daca reusesc sa ma introduc in clapari si mai trag un pic de mine, o sa imi iasa, mi-am zis.

Am pornit cu toate clapele deschise, cu durere mortala la fiecare pas si doar sperand ca o sa treaca. N-aveam totusi cum sa ratez virajul ala prin saritura, pe care asteptam de atata timp sa il vad pe bune si sa il incerc.

In a doua zi, am invatat sa facem viraje la urcare pe panta mai inclinata. Sa vezi aici distractie, cu schiele mele ! M-am intins prin zapezile alea de n-am mai stiut de mine. Parea ca sunt grea de cap, dar daca eram printre ultimii din grup, evident ca nu aveam cum sa aud ce se explica in fata. La primul viraj ma sprijineam in betele alea, ca si cum toata viata mea atarna de ele.

Sondez terenul.

A doua zi in care ma intrebam ce caut eu acolo de fapt, si de ce are loc chinuiala aia maxima pe ploaie...mi-a placut totusi prin prisma a ceea ce am invatat:

Notiuni de nivologie:

Lucrul in echipa la cautare cu Peep's-ul, sonda si lopata in avalansa si gasirea a trei victime:

Tudor care ingropa "victimele" la minim 0,90 m.

Ce bine e sa fii prima echipa ! Ultima a avut o victima atarnata in brad.

Exersarea virajelor in urcare, pe pante destul de inclinate si legati in coarda:

Altfel urci cand ai soarele in fata...

Ostenii mei, greu la deal...spume la gura si energie folosita neconstructiv. Daniel ne-a deschis ochii si ne-a inchis gura.

Lumina de pe cer:

Ciocolata, fructe uscate, fara zambet...nu mai pot...hai, la valeeeeeeeeeeeeee !

Coborarea unei pante prin derapaj, asigurati in coarda:

Virajul prin "cazatura" (la majoritatea)....pardon, prin saritura (la Ciprian si o idee la Mihaela Puiu, care viseaza si acum noaptea, manevra). Eu eram atat de obosita fizic si cu asa mari dureri la piciorul strans acum in clapar, incat nu puteam sa sar nici pe loc, dar de trei ori si pe deasupra si cu viraj in aer si sprijinit in bete. Uai, ce rau imi parea !

A mai trecut o zi plina, cu o coborare faina pe panta din spatele cabanei Salvamont Padina. Eram rupti de foame pentru ca sarisem peste masa de pranz asa ca zambetul a revenit la o slana cu ceapa rosi si branza (sa traiasca, Andrei al nos' !).

E un moment tare special cand ne strangem seara, la ateliere si Ciprian Lolu ne pune filme cu legende vii ale ski-alpinismului, cautari cu DVA-ul, avalanse si oameni pasionati de munte si ne explica pe marginea lor.

De data asta, m-a impresionat filmul Au delà des cimes cu Catherine Destivelle, o alpinista franceza foarte populara care face ascensiuni solo, in Alpi. Pe noi fetele, ca pe noi....dar baietii cred ca au fost si mai dati pe spate de cum catara impreuna cu sora ei mai mica, fata de Est din Grand Capucin. "Tre' sa fii si bun !" - am incheiat citatul (Clara David).

Obiectivul zilei 3: SA AJUNG inapoi in Sinaia, intreaga

Ultima zi a debutat cu vestea Cristinei cum ca nu mai poate merge pe schiuri si ca vrea sa se intoarca cu masina din Padina in Sinaia. S-a rezolvat si asta, multumita domnului Doru Moiceanu care ne-a ajutat. Cristina se alesese cu o entorsa, urma sa aflu luni.

Macar a fost soare in prima parte a zilei, asa ca am plecat la bluza de corp, cu casca pe rucsac, fara buff la gat. Am sarit parleazuri, am urcat scarile de peste raul Ialomita, in apropiere de hotel Pestera, eu personal am facut o baie la traversarea unei ape, pe mijlocul drumului, incercand sa nu ud focile si mi se parea ca se darama cerul peste mine si ca de fapt voi ajunge in 3 zile la Sinaia, nu pana seara cum era planul initial.

Dupa cum ceai foarte binevenit la Salvamont Dambovita de la Pestera, si dupa ce i-am mai dat o parte din bagajul meu lui Gabi care si ea avea dureri mari la picioare si care a ales sa mearga cu masina Salvamontului, am dat-o in sus spre directia Platou-Babele. M-am urcat pe mocheta fermecata (pour les connaisseurs-focile) si pana sus, cu bunavointa lui Ciprian si a domnului Dorulet, am schimbat trei perechi de schiuri. Acum pot spune ca am experienta...la incercat schiuri de tura si mangaiat foci cu zapada. In cea de-a treia zi, durerea din tibia dreapta m-a crutat dupa urcusul spre Platoul Bucegi, insa piciorul stang si-a cerut si el drepturile asa ca, am luat-o de la capat cu aceleasi senzatii "tari".

Singura inveselitura de duminica, a fost intalnirea cu Ovidiu si Varverica la Piatra Arsa, si ei pe schiuri de tura. Cum ne vedem asa de rar, am profitat pentru posteritate si cu un zambet schimonosit la mine.

Veselie dar si oboseala mare. Ce-i mai invidiez pe cei care pot sa doarma si intr-un picior...featuring Daniel Ionescu.

Ne-am incalzit cu o ciorba si am asteptat imens de mult un papanas la 13 lei (da, ati citit bine, nu o portie!). Greu la deal dupa o masa de orice fel ar fi ea dar a trebuit sa ne urnim corpurile batrane spre Furnica, ultima sfortare.

Si-am pornit: intai a doua dupa Ciprian, apoi a doua dupa Pobli, apoi am mai lasat cativa inainte pentru ca ma lua cu lesin de parca as fi avut nevoie de resuscitare, apoi am ajuns spre ultimii. Deja vedeam furnicile pe Furnica.

Sa-nceapa vijelia !

Furnica e cam suparata ca ne urcam pe ea si a vorbit cu cel mai nebun vant, ca sa ne darame din picioare si sa ne faca inaintarea cat mai grea.

Cu greu ma tineam pe schiuri, in vantul cel mai napraznic. Cum am ajuns sus ? Pai, dupa ce am cazut pe burta si cu schiurile spre vale (multumesc Andrei ca m-ai oprit ca altfel, o luam de la capat), am incercat sa le pun pe rucsac pentru ca vantul nu ma mai lasa sa urc cu ele in picioare. Cu ajutorul lui Andrei am reusit, desi sunt lungi, greute si late. Cand sa pun rucsacul in spate, mi-a cazut un schi de pe rucsac, vantul urla ca un nebun si noi doi aveam spume la gura. Am ajuns sus, in clapari dupa ce Ciprian a urcat cu schiurile mele in picioare, fara bete iar eu cu Andrei ne opream in loc la fiecare rafala mai puternica, pentru a ne fixa pozitia la vertical.

Eram asa de ofticata cand am ajuns sus, pentru ca toata ziua m-am chinuit si am tras de mine, incat nu mai era in stare nici sa ma inchei la clapari ca sa o dau la vale. Cu putin ajutor de la prieteni, iata-ma pe schiuri cu directia taiere Furnica prin stanga, spre partii cu vantul cel de 70 km/h cand din fata, cand din spate. Ei si...din pic-pic pe ochelari, am facut un fel de schi nautic pe partie, pana la Cota 1400 unde am ajuns pe ploaie torentiala.

Ce-am invatat din experienta asta ?

In primul rand, ca echipamentul este extrem de important ! Ca sa poti acumula notiunile teoretice pe care apoi sa le pui in practica, ideal e sa iti fie bine, fizic; sa ai schiuri si clapari pe masura ta (nu mai mari, nu mai mici, nu pentru alt stil de schiat decat schi de tura). E destul de greu ca atunci cand organizezi o tura sau un atelier pentru oameni pe care nu ii cunosti, sa cunosti de dinainte conditia lor fizica sau nivelul de schi. Din pacate, de data asta diferenta a fost mare intre participantii la atelier. Faptul ca unii dintre ei detin echipamentul lor personal de schi de tura, au mai facut ture (acumulasera deci, multe dintre notiuni deja) si participa la maratoane montane, a facut ca grupul de 15 persoane sa se imparta in cel putin doua alte grupuri mai mici, fiecare cu ritmul lui.

N-am simtit nici 10% din placerea pe care o simt cand cobor o partie.

Cel mai frustrant a fost ca, dupa ce imi ieseau ochii din cap de atata efort, muscat de buze, strans din dinti si injuraturi in gand, nici la vale nu simteam mare branza. Unde erau coborarile alea ca-n filme, pe care mi le imaginam ?

Probabil ca pe vai....to be continued (urmeaza prima coborare a schioritei Mi, pe o vale alpina din bucegi : http://www.carpati.org/planificator_ture/schi_pe_valea_morarului_-_tura_amc_de_initiere_in_schiul_pe_vai_alpine/2702/).

ps: cei cinci cititori fideli ai mei, nu va impacientati ! vor veni si vremuri mai amuzante :)
Photos: Andrei Stancu, Bogdan Ieney, Mihaela Calciu

Ruleta anotimpurilor a decis: Concert Casa cu Prieteni in primavara 2013

2013-03-20T20:47:00.000+02:00

Afis realizat de Sanziana Toma

Pe 21 martie 2013, la ora 21h00, trupa Casa cu Prieteni va invita vesel si proaspat la un nou concert de folk-nouveau, in club Vertigo din Strada Blanari nr. 21, Bucuresti.

Primavara aceasta, jucam la ruleta anotimpurilor. A rasarit folk-ul nouveau, pe campii.
Se aduna doua flori de primavara foarte muzicale si colorate, numai bune de pus la suflet: Sanziana Toma - lalea cu petale terne, voce calda si degete potrivite bine pe griful chitarii electro-acustice si Mihaela Calciu - lalea care se deschide intotdeauna frumos spre public, care danseaza in bataia sunetului muzical, pe scenele de campie, la inaltime cu vocea ei puternica si zambetul larg. Celor doua lalele, li se alatura cei doi domni ai trupei: Paul Surlariu - mladita tanara dar cu atata forta in brate incat poate sa porneasca furtuni cu bongos-ul lui si Dragos Toma - chitaristul Casei cu Prieteni, care intoarce mereu sunetul muzicii in directia cea buna si vantul de primavara cat mai spre simtamintele din sufletul lui.

Cei patru participanti invart ruleta anotimpurilor, iar laleaua se opreste in cele trei zari primavaratice, astfel: 21 (Martie) - 21 (ora) - 21 (Strada Blanari). Apare un mesaj cu verde crud: "Ati castigat un concert Casa cu Prieteni, la inceput de primavara 2013 !"

Sperand ca v-a luat deja cu chef de vertij, va recomandam sa stati intr-o incapere intunecata iar ca sa scapati de simptome, va recomandam muzica trupei Casa cu Prieteni. Fara risc de surditate usoara si fara rau de miscare.

Va asteptam deci, sa luati potul cel mare de folk-nouveau pe data de 21 martie 2013 (Joi), la ora 21h00, la concertul Casa cu Prieteni, in club Vertigo din Strada Blanari nr. 21.

Pretul unui bilet este de 10 lei. Biletele se pot procura la intrarea in club.

Mihaela Calciu
Vocal & PR Casa cu Prieteni
mihaelacalciu@gmail.co

In seara asta, mama ranitilor a murit

2013-02-02T23:20:00.004+02:00

Acest post ii este dedicat lui Tudor

Cateodata e mai bine si mai productiv pentru suflet, sa te destainui necunoscutilor. Da, frate...toti am suferit. Unii inca sunt acolo. Multi vorbesc despre asta. Sunt si care nu isi spun pasul. Diseaca ei, sparg oglinda sufletului EL-ului in paispe, gandesc, razgandesc, rasucesc, pun eticheta, dau cu ceara si trec mai departe. Dupa un an de zile, aflu lucruri si asta doar pentru ca suntem la vin fiert ? Sper ca nu. Sper ca merit mai mult. Sufletul meu e deschis si nu asa de ranit. Atrag toti ranitii, insa.
Mi se pare cool insa, sa mi se ceara parerea intr-o chestiune asa delicata, cum e cea a sufletului, de catre cineva care m-a cunoscut acum jumatate de ora, dar care ma simte. Poate ca nu cool, e cuvantul potrivit. E flatant si cald ce am simtit in seara asta. O sueta cu patru oameni dintre care doi total necunoscuti, m-a facut sa imi doresc ca multe dintre serile de anul asta, sa se petreaca asa de productiv. Stim ca barbatii sunt de doua feluri, nu ? Cei care sunt barbati si cei care nu sunt barbati sau care sunt carlige de rufe, as adauga.
Din patru experiente de viata, poti trage concluzii pentru a ta. Iti poti da seama ca poate tu nu privesti locutiunea verbala din toate functiile frazei disponibile, in context. Iti poti schimba tactica. Poti incepe jocul sau il poti modifica simtibil. Crezi ca ai trecut prin tot ? Crezi ca ai vazut toate tipologiile ? Neah ! Poate ca nu mai exista original, dar diferit va exista mereu. Asta nu ai de unde sa stii, decat daca impartasesti crezurile tale cu alti oameni. Poate sa iasa ceva frumos tare.
Vreau mai multe seri in care sa fiu atenta la ce vorbeste un barbat, care ma priveste in ochi atunci cand imi spune de cate feluri este creierul, aplicat la specia barbateasca.

Mama ranitilor a murit, in seara asta. Incep sa ma joc, schimb piesele, nu mangai pe cap ca sa ii etichetez pentru ca ii miros fara prea mult efort si trebuie sa nu mai ofer "mothering". Sa fie si putin gelos, si protector si sa te puna pe perete. Zip !...am tras fermoarul. Anul asta vreau sa mai si iau. Gata cu oferta ! Gata cu mothering-ul !

macinpar
le multumeste lui Cami si Alexandrinei, pentru o seara de suflet si cu vin fiert bunut

Fraaaaaaaaaana, fataaaa !

2013-01-23T23:47:00.001+02:00

Ce dai, trebuie sa primesti inapoi. Ce iei, trebuie sa mai iei. Intotdeauna. El arde. In doua minute, ar iubi-o pentru o noapte, o saptamana, o luna. Nu mai mult. Ea e femeie. Se indragosteste de metafore si de amintirea unei cabane, in munti. Doar ca ii ia mai mult decat lui. El insista. Telefoane, semeseuri, mailuri, pasiune, rosu ca focul. Pentru ca ea e neutra...inca. Trece o zi, incepe sa CAM vibreze si ea. Trec trei zile, PARCA s-a cam aprins. Ar pune si ea mana pe telefon sa sune. Se gandeste ca mai bine nu s-ar mai gandi asa de mult, de data asta. Il suna ! Il suna si a doua oara, si a doua zi si de atunci, in fiecare zi. Ei, parca la el se mai domoleste avalansa aia de fiori, pe sira spinarii. La ea, tocmai se declanseaza uraganul. El e din ce in ce mai ocupat. Stiti, e o regula: suna el o data, suni tu o data, iti scrie el o data, tu ii raspunzi. De bun simt, am putea spune !
Culmea e ca, mereu e cate o regula. Totul se joaca dupa reguli. Cine le-a facut ? De la stramosii nostri care isi faceau autoportretul in pesteri, pana la parintii nostri... toti ! Femeile care sunt gatul, lucreaza dupa strategii. E marketing emotional, sa-l faca pe fraier !
Ea nu prea face calcule matematic-romantice. Poate ca de-aia e mereu foc de paie care se stinge repede. Cand isi zice ca lumea de fapt nu e asa, ca pe Marte acolo la ei, Venus inca are doua brate cu care cuprinde tot ce bun si frumos, atunci ii crapa capul si se face tandari asemenea unei vodci virtuale.
Mai baga-un lemn in soba si mai ia o gura de aer. Respira adanc fata si cand credea si ea ca a inteles ceva din ecuatia asta numita "joc de-a dragostea", se taie maioneza.
Fraaaaaaaaaaaaaana, fata ! Nu ambala motorul din prima, ca se uzeaza. Pune mana usor pe schimbator, bag-o intr-a doua si porneste usor. El e incredibil de simplu. E primitiv de uman si face demonstratii de ego, numai atunci cand are intr-adevar un interes pentru o ea.

Femeile destepte au ajuns sa faca strategii de simplificare a amorului, ca sa nu crape ambreiajul din prima saptamana.

macinpar cu prelata

Imparatia tristilor aniversati

2013-01-10T01:24:00.001+02:00

La masa mare de langa noi, cativa tineri si vreo doua fete. Mai tineri decat noi. Tocmai ce pune chelnerul doua sticle de Havana, doua sticle de Vodka si un uischean, pe masa lor. Erau cam putinei ca sa dovedeasca toate astea, mi-am zis eu. Am mai stat. Ne-am mai hlizit de ale noastre, de barbati cu Ray Ban si cu metaforele la ei, de viitoare vineri in club, de hipsteri (nici pana acum nu stiu ce sunt aia). Au mai venit cativa tineri. S-a marit masa de langa. Intre timp chelnerul a adus si o frapiera si cateva cutii cu suc...pentru vodci, cum ar veni. Liniste la masa lor. Trebuia sa fie si un sarbatorit am presupus, pentru ca altfel la varsta lor...frageda, nu prea face nimeni cinste cu patru sticle de-alea mari, intr-o fabrica, chit ca e ea cu scaune de bar si mese intinse si afise pe pereti si bosanoave la pick-up. Dupa inca putin timp, sarbatoritul a inceput sa desfaca alcoalele si sucurile si sa le faca cocktail-uri invitatilor. In continuare, liniste in incinta. Oamenii se uitau la sarbatorit cum le punea pe rand, gheata in pahar, vodka si suc. Dupa ce s-au umplut paharele, fiecare l-a luat tacticos pe al lui si am auzit mult gatuitul "la multi ani!". Trista mai era imparatia lor!
Pai de ziua mea, eu aveam roze in pahare, stateam la aceeasi masa dar aveam oameni frumosi la suflet si cu zambete largi care venisera sa ma imbratiseze din toata inima lor mare. Auzeam din cinci in cinci minute clasicul "cling-cling, mai usor cu cristalul!".
In seara asta, am asistat la o aniversare trista. Parea a fi un baiat care avea cu ce, dar care nu avea prieteni adevarati. Ii chemase din obligatie. Venisera din obligatie, probabil. Faceau parte din gasca celor care asteapta sa se imbete intai, sa isi toarne in cap ca sa poata comunica, sa poata lua o fata la dans sau sa se poata batai ei, pe cele doua picioare stangi. E vorba despre cei care nu se pot distra decat daca au luat ceva la bord. Daca la pupa inca se aude, inseamna ca ne mai scufundam un pic si apoi incepem sa punem colacul de salvare...sau de veceu.
Imi enerveaza auzul si gasca celor care imediat ce vad ca bei un pahar si te prapadesti de ras, iti toarna un "ia uite-i si p-astia, s-au imbatat!"
Bai nene, bai nene...am zis !

Sunt norocoasa ca ma inconjor de oameni care pot sa rada si daca sunt pe ceai si turta dulce sau apa cu bule la o felie de lamaie. Asa e de fain sa poti sa te distrezi in orice conditii ! Desigur, cu putin ajutor de la Bachus, se poate amplifica totul dar din pacate pentru unii si din fericire pentru altii, noi putem rade si dupa ce ne trezim din reveria aburilor colorati.

La multi ani, sarbatoritule trist din Fabrica ! Iti doresc sa devii vesel si fara clinchet de cuburi de gheata in vodka !

macinpar fara pahar (de data asta)

Jos in oras, duminicile sunt mai scurte

2013-01-06T23:43:00.002+02:00

Duminicile ar trebui sa fie frumoase. Fiecare dupa cum intelege leneveala. Unii cu un ceai in pat si desene animate sau filme siropoase. Altii pe coclauri, batand zapada pe poteci de munte sau facand cristiane pe partii sau in afara lor. Cand sunt plecata din oras, duminica e mai lunga. O simt asa pentru ca e o zi intreaga. Incerc sa dilat timpul, sa-l fac sa se opreasca-n loc, sa cant de zece ori un refren in vagonul de tren, chiar si cand am ajuns deja in Gara Basarab: " Ne e dor de munti/Ne e dor de carari/Ne e dor de cabana...". Ma pot trezi tarziu si la munte, daca am cantat pana la 5 dimineata si nu am in plan decat traseul de coborare, spre casa.
Cand sunt in Bucuresti, duminica e cu depresie, cu batut din picior, cu "nu vreau sa se termine week-end-ul", "fuck, maine e luni!" si tot felul, asemenea. Oricate lucruri frumoase as face atunci cand sunt jos in oras, gandul imi zboara tot spre - maine e luni, mergem la serviciu. Fie ca merg la teatru, la film, la concert, la bere cu prietenii sau la povesti si ceai, trece asa de repede ziua de duminica...
Cand sunt plecata pe munte si se mai trezeste cate unul cu un "fir-ar sa fie,...si maine ma duc la serviciu...", mereu i-o retez scurt: "sa nu ne gandim la asta, e inca week-end!".
Duminica nu se termina decat atunci cand ne trezim luni dimineata. Chiar daca suntem pe drumul de intoarcere spre casa, putem purta discutii de sute de kilometri, in ideea ca e inca week-end, suntem inca la munte si, cel mai important...suntem inca impreuna.

macinpar in Bucuresti

Ii iubeam pe francezi, acum le iubesc doar tara

2012-12-23T00:54:00.000+02:00

Nu se ating niciodata...decat daca sunt iubiti. Considera ca nimic nu li se cuvine colegilor de munca, vecinilor, prietenilor. Nu te imbratiseaza. Te saluta pentru ca asa scrie in codul bunelor maniere. Te ajuta cu informatii doar daca asa le spune seful. Imbraca hainele si incalta pantofii pana se rup de tot. Se imbraca sters, in nuante de gri si maro scamosat. Dupa ora 19h00 nu mai e nimeni pe strada. Ce daca e decembrie ? Ce daca sunt 0 grade celsius ? Se intalnesc mai mult acasa la unul sau la altul iar strazile principale sunt populate doar la sfarsit de saptamana. In tren, nu ai voie sa vorbesti la telefon. Trebuie sa il pui pe silent ca sa nu ii deranjezi pe ceilalti calatori. Si e un frig...nu numai in suflete. E atat de frig in incaperi...la munca, in supermarketuri, in baruri, in restaurante incat ma duc la pipi din sfert in sfert de ora. Sunt zgarciti, aia e ! Iar copiii lor, stau intinsi pe burta, pe cimentul rece din mall-uri. Nu stiu ce-i aia curent.
E buna branza lor imputita. E genial vinul lor roze. E misto tare ca sunt asa aristocrati si ca vorbesc frumos unii cu altii. Nu e fain ca fac greve tam-nesam. Poti sa pierzi avionul din cauza lor.
Au cidru dar e trist sa il bei singura in camera de hotel. E misto ca negrii te agata cu :"Hein, princesse !", nu cu " Ce ti-as mai face... !".
Sa poti manca croissante cu unt si macaroons dimineata, e vis. Dar daca tipa care te duce cu masina la birou, nu te mai cunoaste de indata ce ati intrat pe poarta...parca n-are farmec. Daca la metrou, ma ajuta sa trec..tot un tigan zambaret, parca imi vine sa rad si sa plang in acelasi timp.
De vineri sunt acasa. Mananc ciorba cu zeama de varza, in continuu. Ma pup cu prieteni dragi, primesc cadouri doar pentru ca s-au gandit la mine si pot face o aroganta spontana: sa ma duc la magazinul DM in timp ce sunt la bere, ca sa imi cumpar sosete de trekking cu 3.8 RON.

Ii iubeam, acum le iubesc doar tara.

maci dans les cheveux

In centrul orasului, toamna nu miroase

2012-11-29T08:07:00.001+02:00

Sursa foto: Mihaela Calciu

...decat a poluare. Miroase a betoane, a gaz de esapament, a aurolac, a Mc'Donalds, a rautate si a tipete de RATB. Nu simti mirosul de iarba verde decat cand mergi intr-un parc. Miroase a fast-food si a caini vagabonzi, a cearta si a cersetori. Ferestrele de la strada isi aprind luminile doar noaptea tarziu, atunci cand proprietarii lor se intorc de la restaurant. Vezi numai termopane si hoteluri. Mai vezi si cladiri in ruina cateodata si cate un cartof in varf de bat, prin vreo piateta.
Toata lumea vrea sa locuiasca in Centru. Nu multi isi permit. Si mie mi-ar placea dar asta doar ca sa pot sta pana tarziu in oras si nu cu ochii pe ceas, ca se inchide RATB-ul. Mi-ar placea sa stau mereu fara grija la terasa si sa nu mai dau banii pe taxi.

Altfel, la periferie, toamna miroase frumos de tot. Aici, inca mai vedem frunzele aramii dansand in vant. Facem pase cu castanele de pe jos si putem cumpara bors de la vecina de la etajul trei. Oamenii isi scot cateii la plimbare dimineata si, astfel nu uitam ca dragostea trebuie oferita in toate partile. Aici, ducem gunoiul la ghena. Inca nu reciclam pentru ca nu avem containere. La periferie, imi rade stomacul seara cand ma indrept spre blocul meu si in cartier miroase a mancare calda, sanatoasa si cu sos. Toamna miroase a otet de la muraturi, a vinete gata de adormit in borcanele cu zacusca, si a dulceata calda. Aici, inca mai caram varza de la piata, cu carutul de butelie. La margine de oras, putem cumpara vin de tara rosu si negru, gros, tare si fara pelin in el. Aici, miroase a tufanele toamna, cand intri in piata. Miroase a paine calda in fiecare dimineata. Toamna miroase a copt. Toamna miroase. Vecinii inca mai sunt gospodari si isi fac provizii pentru iarna: avem gogonele si pepenasi pusi la murat, ardei iuti la borcan si rosii la congelator. Periferia miroase a casa. Duminica miroase a prajituri si a seminte prajite, ca atunci cand eram mica. N-am uitat nicio aroma din vremurile alea cand ma asezam in patul din bucatarie si ma izmeneam maxim ca nu avem ceva dulce in casa. Da, au fost si vremuri din alea. Vremuri in care numai duminica imi facea mama negresa sau placinta de dovleac. Si nu se intampla in fiecare duminica. Centralii mananca acum fructe de mare din ciocolata, beau numai fresh-uri de portocale si isi cumpara mancare la casoleta de la supermacheu. Aia nu miroase....decat a plastic. Asa cum o sa devina si stomacul lor. In centru e rusine sa vii cu mancarea gatita de acasa iar diversitatea inseamna pizza al forno si shaworma. "Traditional romanesc". Aici, bem tuica inainte de masa. Mancam fasole cu afumatura si cu ceapa rosie. Iarna avem piftie pe balcon si sorici. Pe scara blocului miroase a cozonac iar de Paste, cartierul e plin de lumina atunci cand oamenii vin de la biserica. La margine de Bucuresti e o simfonie de arome iar fiecare anotimp are iz de copilarie.

La periferie, toamna miroase tare bine si noi calcam pe petale de crizanteme.

macinpar cu bluza mirosind a mancare gatita

Luiza Zan cu sufletul pe tava Ateneului

2012-11-28T08:34:00.001+02:00

Nu ma cunosc eu bine de tot, pe mine. Nici macar eu. Altii ar putea sa creada ca ma cunosc. N-ai cum ! Daca vrei, toata viata cresti, te dezvolti, te transformi, iti schimbi ideile, placerile si preferintele. Daca esti atent la tine, la corpul tau, la sufletul tau si la mintea ta, poti ajunge sa iti cunosti intregul si poate raza din jurul tau care se rasfrange pe cativa metri sau pe cativa kilometri. Pana la urma denumirile pe care le dam lucrurilor, nici nu sunt asa de importante. Importanta e emotia care vine din ele. Emotia care e in tine. Daca se intampla sa fie, desigur.
Atat cat ma cunosc eu, sunt norocoasa ca stiu care sunt cele cateva lucruri care imi fac bine, atunci cand sunt obosita, preocupata, tensionata. Unii se duc la masaj ca sa scape de stress. Altii alearga cateva sute de metri. Mai sunt si unii care dorm. La mine functioneaza...MUZICA...live. Oricat as fi de nedormita, daca merg intr-un loc unde arta e la ea acasa iar eu, pot sa simt asa, trece tot. Si mama lor de cearcane ! Sunt alt om cand ies de acolo.

Asa eram aseara. Stiam ca si prietena mea, Ruxa e la fel de prinsa intr-ale vietii cu "trebuie sa fac aia, mi se cere sa fac ailalta, n-am timp de nimic". M-am gandit ca avem nevoie amundoua de putina detasare asa ca am salvat-o si pe ea. Am luat bilete la un concert al unui artist care imi place atat de tare incat nici nu pot sa il descriu. Ca sa aflati ceva si despre mine, va spun cel mai sincer ca atunci cand sunt cu adevarat emotionata, nu mai am vorbele la mine...dar veti stii asta pentru ca, imi rade sufletul, ochii mi se umezesc, furnicile merg pe piele si fiorii pe sira spinarii. Dar cuvinte nu mai am ! Mi s-a intamplat de multe ori, dar parca de prea putine ori. Am fost aseara la concert, in Sala Mica a Ateneului Roman. O sala mica, poate cu prea multa lumina...pentru mine, care sunt cumva obisnuita cu concertele de club. O sala plina, in care am gasit ultimele doua bilete, pe ultimul rand, sunand si rugand-o pe tanti sa mi le pastreze, ca sigur ajung. Era plina sala...cu oameni care stiau muzica. Erau profesori de muzica...probabil studenti la conservator si multi oameni de varsta a treia. Ma intrebam unde sunt toti acesti oameni, la toate celelalte concerte ale ei. In cluburi nu i-am vazut.
A inceput sa cante si...bang ! transa ! direct ! Jur ca nu ma mai simteam. Eram intr-o alta lume in care era atat de placut sa ma las dusa. Nu puteam controla nimic. Era ca atunci cand fumezi si nu iti mai simti corpul. Ai vrea sa iesi cumva, dar nu te poti misca...si e atat de placut. Eram fermecata si,...asa sunt de fiecare data atunci cand ea canta. Se stie ce live-ul e intotdeauna real, cu suflet si poate chiar si cu lacrimi in ochii celui de pe scena. E transa si de o parte si de alta. A cantat in limbi necunoscute mie dar, muzica nu are granite. Muzica e un limbaj care leaga Madagascarul de Mongolia si SUA de Georgia. Am stat in ultimul rand asa ca puteam sa vad reactiile celor prezenti in sala. Da' ce reactii, fratica ? Dintre toti muzicologii aia, parca unul nu simtea muzica. Regina jazzului isi dadea fiecare particica din sufletul ei, pe scena si din sala...nu venea nimic catre ea. Eu bateam din toc, pentru ca nu ma puteam abtine si cred ca eram singura care dadea din cap. Cum sa nu ti se zbata corpul atunci cand auzi un blues la contrabasul lui Pedro Negrescu. Blues la contrabas ! Eu n-am mai trait asa ceva, pana aseara. Imi pare extrem de greu sa duci in spate si pe suflet, un concert fara armonie. Voce extrema si doar contrabas care sa te acompanieze. Concert transcedental si public...impasibil ?! Oameni (in etate) au inceput sa paraseasca sala, intre piese. Eram socata. Cum sa ? De ce ai face asta ? Daca si la Ateneu se intampla, ce pretentii sa mai ai in club ? Am aflat apoi, ca mai era un concert in Sala Mare. O sa spuneti ca e bine si asa. Voiau sa le prinda pe amundoua. Eu cred ca unii dintre cei din public, venisera doar pentru ca aveau abonament la Ateneu. Nimeni nu a reactionat nici macar cand Luiza a spus ca ii dedica acest concert bunicii ei, care a fost inmormantata ieri. Blanc !

Asta inseamna sa fii un artist total. E Luiza Zan si a trecut ieri peste orice era in sufletul ieri. N-am stiut o clipa ca toata durerea ei pentru moartea bunicii, rasuna in fiecare nota acuta sau grava. N-a lasat sa se vada asta. Ne-a pus insa, sufletul pe tava si a fost o aparitie, ca de fiecare data.

Doamnelor si domnilor, LUIZA ZAN !

Sertarul cu ceaiuri

2012-11-03T20:11:00.003+02:00

Motto: "Mi, you're never gonna become an English woman !"

Balcanicii ofera totul. Si-ar da chiar si haina de pe ei, daca musafirului ii este frig. Ar cumpara un plic de cafea cu ultimii bani din portofel, daca ar auzi ca vine cineva in vizita. Asa suntem noi ! Daruim pentru ca inca ne pasa. Impartim mancarea, ultimul capacel de apa, esarfa de la gat, umbrela cand ploua. Ne bucuram de gust. Savuram masa, lungim un pahar de vin si asta nu neaparat pentru ca nu am avea bani de un al doilea. Ci pentru ca asa am fost invatati, de secole incoace. Daca ii dai sa guste unui englez din felul de mancare pe care l-ai comandat pentru tine, va crede ca sigur e stricat sau nu iti place. But we share, because we just like sharing !

Fumatorii ofera mereu un foc celor care si-au uitat bricheta acasa. Cei care fumeaza iarba, care iau prafuri albe sau pastile albastre ofera prima doza pe gratis celor mai noi, mai deschisi, mai slabi sau mai curiosi. Unii ar imbata oricand o femeie, doar ca sa profite de vulnerabilitatea ei. In unele cercuri, you get some, only if you pay some...good money. Prima e mereu pe gratis, insa !
N-as fi crezut totusi, ca trafic se face si la...ceai. Cati dintre voi, nu considera ca ceaiul e bun doar iarna sau atunci cand suntem raciti ? Asa il preferam si eu: in diminetile cu turturi la nas si cand ramaneam fara voce. Am inceput insa, sa il apreciez si altfel. Am inceput sa descopar ca ceaiul nu inseamna doar fructe de padure si lamaie. Am invatat (mi-a luat ceva, ce-i drept) sa il beau si fara zahar. Acum stiu ca, amestecat cu putina miere, e mult mai sanatos. Responsabil de noua mea pasiune, e colegul Florin. A venit in firma si parca si-a adus cu el, toata casa de ceai. Avea un sertar plin cu ceaiuri de tot felul: negru, de pelin, de romarin, de busuioc, de ghimbir, verde si in tot felul de combinatii. Cand ma vedea suparata, sau doar cand ma vedea, imi facea un ceai. Pana sa ne dam seama, toata firma se ducea la Florin sa ii faca o combinatie exotica de ceaiuri. Am descoperit apoi, inca un sertar plin cu ceai: pe cel al colegului, Marius. Ne roaga amundoi prin firma, sa bem un ceai, de zici ca cine stie ce dubiosenie ne ofera. E ca un trafic...cu plante de tot felul.

Daca vreau sa imi fac un ceai, rar mai folosesc acum o singura planta. Am renuntat si la pliculete. Folosesc planta uscata si strecuratoare. Acum am si eu un sertar al meu, din care ii ofer lui Florin, de fiecare data cand se satura de ceaiurile lui sau vrea sa le combine in mod miraculos.

Orice ceai spune o poveste si probabil ca orice birou are pasionatii lui de ceai, cu tot cu sertarele din dotare. Si poate ca n-o sa devin niciodata cum mi-a zis englezoaica pentru care lucram: "Miiiii, you're never gonna become an English woman !", dar sunt mai castigata pentru ca sunt aproape convinsa ca as putea sa inlocuiesc cafeaua cu ceaiul verde...Si merge si cu Sanseverino, rau de tot...

macinpar no te mate (yerba mate)

Dureri de spate la 20 de ani sau va plac gentile, doamnelor ?

2012-10-27T17:32:00.001+03:00

sursa foto: Mihaela Calciu

Nu sunt batrana. Unii ar spune ca sunt o doamna, leidi cum ar veni. Dar la cei douajsicevacubataiespretreij, sunt activa. Activez in cercuri de oameni frumosi care merg pe munte, se dau cu bicla, cateodata alearga, joaca fotbal la munte in fata cabanelor, nu se dau in laturi de la a urca pe scari sau a pedala in fusta, care fac escalada si care nu ezita sa isi impinga de fiecare data limitele fizice si mentale. Pentru oamenii acestia, efortul fizic nu reprezinta o necunoscuta. Ei traiesc pentru a-si transpira gandurile cele mai ascunse, pentru a depasi barierele din gand, pentru a-si murdari palmele cu magneziu cu scopul de a se prinde mai bine in coarda, pe limita verticala si de gandul lor maret. Sunt cei care desi, poate stau minim opt ore pe zi la birou, intr-un scaun total nepotrivit pentru ei, aleg ca dupa ce se termina programul sa nu se aseze in canapea ci sa isi asculte corpul care cere miscare.
Fac parte dintre cei care urca munti intregi cu casa in spate. Am inceput cu un rucsac cu cadru de fier. Asta era acum multi ani, cand nu existau magazine cu specific montan la noi in tara, iar eu eram mica si doar cu banii de alocatie pe care ii foloseam pentru drumurile spre Valea Prahovei. Am urcat Vf Omu (2504 m) la 14 ani, incaltata cu niste adidasi. Am urcat Vf Moldoveanu (2544 m) la 16 ani, cu rucsacul ala cu cadru, greu si urat prin care suiera vantul. Nimic din toate astea nu m-au impiedicat. De la 10 ani incoace, faceti voi socoteala cati sunt de cand ma iubesc cu muntele, duc in spate rucsac, incaltari de schimb, mancare, sticle, borcane, ceapa, slana, palinca, ate si mosorele, trusa medicala, pelerina de ploaie, haine de schimb, bricege, aparate foto, agende cu cantece, caciuli, manusi, cani de metal (acum aluminiu) si toate cele trebuincioase in caz ca. La munte, tot timpul e...in caz ca...ploua, tuna, fulgera, e canicula, e grindina, e lovitura la picior, e cadere de calciu, e oboseala, e...in caz ca...
Toate de mai sus, inseamna niste kilograme. N-am auzit doar o data: "Vai, e mai mare rucsacul decat tine!" Niciodata insa, nu mi-a fost rusine de acest lucru. Niciodata nu mi-a fost rusine cand am venit plina de namol pe pantaloni si pe bocanci in metroul bucurestean cel curat. Dar sa revenim la kilogramele noastre. Intre 15 si 20 de ani, lucrul de care ne plangeam cel mai tare dupa o zi de traseu, era: " uaaaaaaaaai...ce ma doare spatele...!" Cand era nor afara, aceeasi placa. Ma intalnesc acum cu muntzomani cu 30 de ani de "cariera" in spate, care au probleme cu spatele. Sigur ca e important sa ai un rucsac bun, sa stii sa il reglezi pe masura ta, sa nu il incarci mai mult decat poti duce, sa distribui greutatea in mod corect. Cat si mai ales cum cari, isi spune cuvantul...daca nu acum, la varsta a treia, sigur.

Aud din ce in ce mai des in jurul meu, in cercurile de oameni frumosi de care va spuneam, ca tot mai multi au probleme cu genunchii. Sunt oameni care alearga maratoane pe munte sau pe asfalt, care merg sute de kilometri cu bicicleta, care fac crestele muntilor, care schiaza cu toata placerea din lume si care la 20-30 de ani, au dureri de genunchi. Toti si le asuma. Nimeni nu renunta ! Daca isi rupe vreunul piciorul pentru ca a fortat sau a cazut la schi sau cu bicicleta, i se cam sfasie sufletul pentru ca timp de cateva luni sau mai mult, se va uita pasiv la ceilalti.
Nu e foarte in regula ca deja la douazeci si ceva de ani, avem dureri acute de spate, de genunchi, de tendoane. Pana acum niste ani, parca se manifestau dupa o viata intreaga de facut sport, nu ?

Mai am insa, un punct de vedere. Mie imi plac gentile mari. Sunt o leidi care poarta genti mari. Nu-mi plac posetele (nici macar cuvantul) sau gentile mici. Imi place sa am spatiu in geanta si pentru o carte, si pentru o bluza, si pentru farduri, servetele uscate, umede, ruj, portofel si altele atat de "necesare" unei doamne. Se umple deci, si papornita. In fiecare zi, car pe umar o casa mai mica. Cum eram eu aseara la cumparaturi si cu o mana incercam sa imi tin geanta cea grea pe umar, iar cu cealalta sa ma uit la diferite produse din magazin, am simtit o durere de...ce credeti ?...spate. Te poti accidenta deci, si doar carand o geanta imensa prin oras si facand o aplecare mai dubioasa catre raftul cu pantofi. Durerea poate fi aceeasi.

Si atunci, stau si ma intreb: oare nu e mai ok sa strangi in rucsacul ala pe care il tot duci in spate, amintiri colorate din locuri magice, decat farduri in geanta imensa pe care o porti doar in orasul tau natal ?
Mai bine cu durere de spate dar pentru care am explicatii cu carca, decat cu durere de spate pentru ca am carat o geanta prea plina si urata, cum ar caracteriza-o unii.

macinpar cu coloana colorata

Casa cu Prieteni are concert in camara muzicala din Iron City

2012-10-03T10:28:00.001+03:00

afis realizat de Sanziana Toma

Mihaela Calciu

Vocal & PR Casa cu Prieteni

mihaelacalciu@gmail.com

Casa cu Prieteni isi deschide camara muzicala in Iron City

Pe data de 10 octombrie 2012, dupa ora 20h30, trupa Casa cu Prieteni, nu pune la borcan ca sa se astearna praful peste, ci strange oamenii interesati, la o degustare de piese folk-nouveau, in club Iron City din Strada Blanari nr. 21.

Ca un greieras, au cantat toata vara prin parcuri si prin paduri, pe plaja si mai ales alaturi de prieteni. Acum, stau pe pragul Orasului de Fier pe care il vor colora in nuante de auriu si aramiu dar il vor pastra verde peste iarna, si va invita la degustare. Ca o furnicuta, au strans intamplari pe care le-au transpus in piese proaspete cu note aprinse, inca verzi ca inima lor tanara.

Vara care tocmai a trecut, Casa cu Prieteni a fost si greieras si furnicuta, deopotriva.

Veti avea parte de o seara cu spuma pieselor folk proprii Casa cu Prieteni, si cu piese nouveau, potrivite perfect pentru a va incalzi sufletele pe ceata toamnei. Daca nu ati avut timp sa faceti provizii, Ceapa si usturoiul vor fi cantate la discretie in camara din Iron City.

Asa cum mintea depoziteaza informatia in sertarase, la fel va invitam sa luati ce va face cu urechea muzicala si sa puneti la borcanele din suflet, pentru vremea racoroasa ce urmeaza.

Va asteptam deci, la o degustare de piese folk-nouveau pe data de 10 octombrie 2012 (miercuri), dupa ora 20h30, la un concert Casa cu Prieteni, in club Iron City din Strada Blanari nr. 21.

Pentru contact & rezervari : 0751.229.308

Pretul unui bilet este de 10 lei. Biletele se pot procura la intrarea in club.

Pagini oficiale:

facebook.com/pages/Casa-cu-prieteni

http://www.youtube.com/user/casacuprieteni

Violonul si soarele de toamna

2012-09-06T12:53:00.002+03:00

Nu v-am mai servit de ceva vreme muzica de-a mea colorata, nu ? Nu prea v-am mai servit nimic, ce-i drept...am inceput sa nu ma mai simt confortabil in bronzul meu care se risipeste, si din cauza asta.
Prin urmare, va spun:

Buna dimineata !

macinpar si toamna

Vad fluturi usori

2012-08-09T23:48:00.001+03:00

they're holding hands and they...dindn't even kissed !
beautiful, isn't it ?

Afectiune autista

2012-08-01T22:52:00.000+03:00

Birichka na Gradina

Se spune ca persoanele cu dizabilitati, au alte simturi mai dezvoltate. Cei ce nu pot vedea, au auzul mai dezvoltat iar simtul tactil e un barometru extraordinar pentru ei. E evident ca acestia depun un efort de zeci de ori mai mare decat noi, restul, pentru a se putea deplasa sau pentru a intra in contact cu alti oameni. Trebuie sa fie al naibi de greu ! Pot doar sa imi imaginez si sper sa si raman la stadiul asta. Nu stiu cum simt ei dar pot sa incerc sa va creionez un pic, ce m-a facut el pe mine, sa simt.
Nu ne cunosteam. Eram in Sofia, la o bere intr-un parc, cu niste prieteni bulgari.Stiam ca urma sa vina fratele unuia dintre ei...si a venit. Nu era singur ci cu un baietel de sase ani. S-au apropiat de noi iar baietelul, care nu ma cunostea, nu stiu daca doar pentru ca i-am zambit intr-un mod deosebit, nu stiu daca doar pentru ca mi-a simtit sufletul cald, nu stiu daca doar pentru ca eram o ea, dar a alergat spre mine si, m-a luat in brate. Si-a lipit capul de bratele mele. Imi zambea cu toata fiinta lui ca si cum zambetul era cel mai de pret lucru pe care mi-l putea darui. Se desfacea din imbratisare, imi zambea si iarasi isi aseza capul pe pieptul meu. Nu am simtit in viata mea, atata afectiune din partea cuiva necunoscut, la prima vedere. Am trait atunci, ca si cum ii datoram imbratisarile. Dinspre el, parca venea o dragoste imensa pe care eu ma chinuiam sa o cuprind si sa o ofer la fel de plina, inapoi, lui...pentru ca avea nevoie.

Tatal lui mi-a spus: "Daca te deranjeaza, il iau!" Ce sa ma deranjeze ? Faptul ca ma simte un om bun ? Faptul ca imi zambeste si ma ia in brate ca si cum as fi sora lui mai mare sau chiar mama lui ? Faptul ca desi, nu poate vorbi normal, imi transmite de o mie de ori mai multe decat un om care indruga verzi si uscate, fara sens ?
Lucrurile astea nu ma vor deranja niciodata.
Am mers in Bulgaria pentru Elevation Festival. Mi-am implinit doua visuri muzicale care au venit ca o surpriza: Chambao si Erikah Badu. Mi-am revazut prietenii dragi din Bulgaria. Am mancat cu mare pofta din bucatele traditionale bulgaresti si am savurat inghetata cu aroma de bubblegum. Am baut Zagorci, Mentha cu Sprite, am mancat banitsa, am dansat, am plimbat catelul prietenei mele in parc, intr-o zi de vineri cand toti erau la munca. Dar asta a fost momentul care m-a impresionat cel mai tare.
Nu stiu de ce afectiune suferea Nikki insa, un lucru e cert: si-a pus pe tava toata inima lui, mi-a daruit cele mai frumoase zambete si imbratisari iar eu...

Am invatat ca se pot spune lucruri minunate, doar prin gesturi.

Sursa foto: Mihaela Calciu

Nici eu dar nici tu nu erai cel mai bun

2012-07-01T00:22:00.002+03:00

eu sunt aici si acum...

daca nu-mi vrei visele, le va lua altul...

"Voy descubriendo cada cosa que me toca que ni yo era tan loca…ni tu eras lo mejor".

Imi place cand incepe sa ploua

2012-06-14T11:22:00.001+03:00

...ca e cu buline